Victor Ciobanu: Născut în Măcărești, raionul Ungheni. A absolvit Academia de Arte Plastice din Chișinău și a studiat la Școala de Studii Avansate în Jurnalism.
Liber profesionist, pictor și regizor de film.
Luni
De la o luni, după o săptămână care a trecut haotic și aparent fără rezultate, am hotărât numaidecât să rezolv trei „întrebări” administrativ gospodărești. Să înrămez o pictură pentru o expoziție care urmează să se desfășoare în Tiraspol. Să cumpăr o masă pentru calculator care o tot cumpăr din iarnă. Și ceva fleacuri prin casă care tot așteptau să fie făcute de o habă de vreme.
Pentru că atelierul de rame se află în Centru, „înrămarea” merge la pachet cu cafele, ceaiuri, „bârfe” și discuții cu oameni dragi care mai au activități prin oraș și cu această ocazie apucăm să ne vedem măcar în treacăt.
Seara, cu pictura înrămată subțioară, am ajuns acasă, la Poșta Veche, stors și fără puteri să mai fac ceva prin casă sau să pictez.
Masa n-am cumpărat-o, fleacurile nu le-am făcut.
Marți
Marția, de 5 ani încoace, este „zi tehnică”. De regulă, în așa zile pictez până pe la amiază, apoi merg la dializă. Astăzi, pentru că m-am trezit cu o durere în umărul drept din cauza unui mușchi întins nuștiucum, nu pot picta - mă doare mâna.
Prima dată pățesc așa ceva să nu pot picta din cauza unei dureri banale, și toată dimineața mi-au trecut prin cap și inimă diverse istorii cutremurătoare ale unor artiști celebri care au creat în ciuda unor probleme de sănătate. Cu toate acestea, durerea nu mi-a trecut, și, ca să nu pierd ziua cu totul, m-am ocupat de chestii gospodărești până pe la orele două.
Mai departe, cum îmi place să glumesc, merg în „tură la fabrică” sau „la servis” - în fiecare marți, joi și sâmbătă, ies din casă la trei și revin la zece seara, de trei ori pe săptămână. Patru ore din acest interval durează procedura de dializă, restul sunt „meditații” în transportul public chișinăuian, cu artificiile de rigoare.
Miercuri
Miercuri, am reluat epopeea cu masa. Masa aceasta se vrea a fi o masă de montaj, dar nu una clasică, unde se taie pelicula de film ca în marile studiouri, ci una pe care va sta un calculator puternic la care montez un film documentar.
Ideea acestui film s-a născut cam când am început să bat drumul pe la policlinici. Și am tras primul cadru când am înțeles că procedurile de dializă au devenit un „ritual” inevitabil în viața mea.
La magazinul second hand de unde intenționam să cumpăr masa, erau două mese care se potriveau cerințelor mele. Ambele aveau plusuri și minusuri. Pentru că nici una nu se apropia de masa visurilor mele, mi-am rezervat dreptul să iau o pauză cu acest proiect.
Joi
Chiar dacă vântul mă suflă în viață ca pe o frunză, de vreo cinci-șase ani încoace, diminețile mele încep, cu mici excepții, strict în jurul orei 5. Cică asta-i regimul preferat al rinichilor, așa m-a învățat un doctor! Plimbarea prin mahala, odată cu răsăritul, este una din puținele „legi” de care mă țin cu strictețe.
Joi, așa cum ziceam și mai sus, este „zi tehnică”. Pentru că durerea din mână nu m-a lăsat, așa și nu m-am mai atins de pensule. Am stat la calculator și am lucrat la film.
După masă, conform graficului. „Dializa mon amour”. Acesta este titlul de lucru al filmului documentar la care lucrez. Chiar dacă au trecut atâția ani, așa și nu m-am învățat să iubesc procedura de dializă. Și uneori, cum a fost și joia asta, cele patru ore de curățare a sângelui, au decurs anevoios și greu.
Vineri
Vinerea, când lumea se gândește la weekend, la odihnă, mie-mi vine inspirația. M-am apucat de pictat și chiar am pictat. Și pentru că nu am pictat atâtea zile, mi-a ieșit cam stângaci. Probabil mâine voi reface ce am pictat azi.
Dar până una alta, până s-a mai redresa pictorul din mine, am revenit la proiectul mesei de montaj.
Am mers la magazinul de mobilă și am cumpărat în sfârșit o masă. Cu alte cuvinte, pot trage o linie, un capitol vechi s-a încheiat altul nou va începe. Pentru unii săptămâna se încheie, dar la mine totul abia începe.