Așa se face că în primele șase luni ale anului care începe politica externă europeană va depinde de doi diplomați iberici: șeful diplomației UE, Josep Borrell, și ministrul portughez de externe Augusto Santos Silva. Ambii socialiști, Portugalia având, ca și Spania, un guvern foarte înclinat spre stânga, cu diferența că în Portugalia partidul socialist la putere e cu doctrina relativ „dogmatică”, cum s-ar fi spus odinioară.
Premierul Antonio Costa este de altfel un fervent partizan al principiului unei Europe „cu mai multe viteze”, în care un nucleu de state ar merge în permanență spre o mai mare integrare politică, fără a le obliga și pe celelalte să participe (și evitând astfel incidente de parcurs de genul „Brexit”).
Este pentru a patra oară că Portugalia preia această președinție rotativă, de la aderarea ei la UE în 1986 încoace (precedenta președinție portugheză a fost în anul 2007).
Pentru mulți, principiul președinției rotative europene de șase luni, creat pe când nu erau decât șase state membre, a devenit greoi și deficitar. Astfel, în a doua jumătate a anului președinția UE va fi preluată de micuța Slovenie care, intrată abia în 2004, preia președinția Consiliului UE pentru a doua oară. E vorba însă de hazardul unei combinații între calendar și ordinea alfabetică, altminteri, cu 27 de membri în UE, această președinție rotativă de 6 luni îi revine fiecăruia o dată la... 14 ani.
Conștienți de faptul că mecanismul președinției rotative nu mai are eficacitatea și caracterul democratic de odinioară, UE a introdus mari modificări, încă de la tratatul de la Lisabona, creând o președinție permanentă a Consiliului (deținută actualmente de belgianul Charles Michel) și sporind în mod semnificativ puterile și atribuțiile Comisiei și Parlamentului. Țara care deține acum președinția rotativă este mai degrabă însărcinată cu menținerea agendei instituționale a jumătății de an.
Venind după Germania, care a reglat, în plină pandemie, chestiunea extrem de dificilă a bugetului pe următorii șapte ani (în ciuda opoziției unor țări ca Ungaria și Polonia, care nu voiau să accepte condiționarea fondurilor de respectarea democrației), președinția portugheză este privită favorabil încă din start. Cei sătui de obligația unanimității legislative, principiu care blochează o mai mare integrare europeană, își amintesc că în trecut Portugalia a fost la originea inițiativei care permite ca 9 țări, dacă reunesc acest cvorum, să poată să negocieze o legislație fără a le cere și celorlalte să participe. Prevederea a fost consolidată în ceea ce este acum legea fundamentală a UE: Tratatul de la... Lisabona.
În sfârșit, o țară ca Portugalia pune într-o altă lumină eternul argument al celor care critică decizia veche de a primi în UE, din entuziasm naiv, țări ca România și Bulgaria, care „nu erau pregătite” să adere. Adevărul este că nici Portugalia și nici Spania, intrate simultan în UE în 1986, cu trei ani înainte de căderea Zidului Berlinului, nu cunoscuseră vreodată democrația și nu erau atunci „pregătite să adere”. Ambele ieșeau din lungile regimuri autoritare și fascizante ale lui Salazar și Franco, aveau o structură feudală și se chinuiau să se descotorosească de rămășițele unor imperii coloniale. Decizia de a le primi deși nu erau „pregătite” s-a dovedit cea bună, ducând la o democratizare rapidă și solidă a celor două țări. Același lucru se va putea spune și despre decizia de a primi țările est-europene foste comuniste.
E revelator de altfel, ca o amintire a acelui imperiu colonial din trecutul feudal al Portugaliei, care a prilejuit pe de altă parte marile descoperiri, că guvernul socialist de la Lisabona și-a ales ca logo pentru președinția sa europeană o cârmă de corabie (cf. foto). Și România avusese ca logo ceea ce semăna cu un căluț de mare, dar care era de fapt... lupul dacic.