Ceea ce va fi O zi din viața lui Ivan Denisovici pentru rusul Aleksandr Soljenițîn, a fost pentru evreul italian Primo Levi (1919 – 1987) Mai este oare acesta un om?, Art, 2022 – o scriere „unică în abundenta literatură despre Holocaust” (Toni Morrison), a cărei primă ediție apărea în 1947, în doar 2500 de exemplare, la Editura Silva, după ce manuscrisul a fost refuzat de prestigioasa Editură Einaudi.
„Personajele acestei cărți nu sunt oameni. Umanitatea lor a fost îngropată sau și-au îngropat-o ei înșiși sub jignirea suferită sau impusă altuia. De la SS-iștii răi și proști, de la toți acei Kapos, politici sau criminali, Prominetz mai mari și mai mici, până la toți Haftlinge nediferențiați și sclavi, toți din absurda ierarhie impusă de nemți sunt uniți în mod paradoxal de aceeași goliciune interioară”, afirmă deținutul nr. 174517, chiar Primo Levi în persoană, la capătul primelor câteva luni de Aushwitz. Preț de aproape 200 de pagini, autorul relatează viața (și moartea, se înțelege!) din lagărul de muncă, fără a căuta să impresioneze, ci urmând cursul fiecărei zile ca și cum ar fi ultima – dacă de la bun (sic!) început are intuiția: „Atunci mi-am dat seama (...) că limba noastră nu are cuvinte pentru a exprima această ofensă: desființarea unui om”, după nouă luni universul întreg e zdruncinat din temelii: „Noi zicem foame, zicem oboseală, teamă și durere, zicem iarnă, dar sunt cu totul altceva decât se știe. Acestea-s cuvinte libere, create și folosite de oameni liberi (...). Dacă Lagărele ar mai fi continuat să existe, s-ar fi creat un nou limbaj, un limbaj aspru; doar prin el se poate exprima ce înseamnă să trudești toată ziua în vânt, la o temperatură sub zero grade, având pe tine doar o cămașă, indispensabili, o haină și pantalonii de pânză, să fii vlăguit și înfometat și să ai conștiința sfârșitului care vine spre tine”. Totul e CUM anume întâmpini acel sfârșit, iar deținutul din cap. Ultimul chiar că le dă o lecție în acest sens: „...toți au auzit strigătul celui ce avea să moară; el a străbătut barierele solide, străvechi, ale inerției și supunerii și a făcut să vibreze miezul viu al omeniei, tăinuit în fiecare din noi.
- Kamaraden, ich bin der Letzte! (Tovarăși, eu sunt ultimul.)
Aș vrea să pot povesti că din rândurile noastre, turmă netrebnică, s-a ridicat o voce, un murmur, un semn. (...) Chepengul s-a deschis, trupul s-a zvârcolit cumplit, fanfara a început să cânte din nou, iar noi, încolonați, am defilat prin fața ultimelor tresăriri ale muribundului. (...) E greu să distrugi omul, aproape tot atât de greu cât să-l creezi: n-a fost ușor, n-a durat puțin, dar voi, nemților, ați reușit să o faceți. Iată-ne docili sub privirile voastre; din partea noastră, nu mai aveți de ce vă teme: nu vor mai fi acte de revoltă, nici cuvinte de sfidare și nici măcar o privire reprobatoare.”
Atâta consolare – au venit, după eliberare, cuvintele de aducere-aminte, cuvintele cu care supraviețuitorul Primo Levi și-a scris cărțile: Mai este oare acesta un om?, Sistemul periodic, și, cu limbă de moarte, Cei aleși și cei damnați.
7 noiembrie ‘22