Georgia și Moldova au anunțat joi, 3 martie, că au semnat o cerere de aderare la UE, la opt zile după începerea invaziei Rusiei în Ucraina. Este însă foarte puțin probabil ca ele să adere la UE în curând, deși candidaturile lor reflectă îngrijorarea profundă față de războiul Moscovei împotriva Ucrainei.
Your browser doesn’t support HTML5
Procesul aderării la UE: lung și lent
Luni, președintele ucrainean Volodimir Zelenski ceruse deja Bruxelles-ului să integreze Ucraina „fără întârziere”.
Aderarea la UE nu poate veni curând
Cum au remarcat-o deja atât experții cât și Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, s-a grăbit fără să gândească, promițând practic aderarea Ucrainei la Uniunea Europeană, un pas care n-a fost niciodată făcut până acum de către cei douăzeci și șapte.
O promisiune care a stârnit mare stânjeneală la Bruxelles și în anumite capitale; Ursula von der Leyen s-a grăbit să promită fără niciun mandat din partea statelor membre. Kievul însă a sărit de îndată pe ocazie, depunând deja o cerere de aderare luni după-amiaza.
Volodimir Zelenski după semnarea cererii de aderare la Uniunea Europeană
În realitate, procedura este foarte complexă și lungă
Este nevoie nu numai de o cerere formală de aderare (iar nu doar o declarație de intenție, cum au făcut deja Ucraina, Georgia și Moldova), dar și de o decizie unanimă a statelor membre, pentru a recunoaște mai întâi statutul de candidat, urmând recomandarea Comisiei și aprobarea Parlamentului European.
Această cerere formală de aderare este apoi doar o etapă prealabilă deschiderii negocierilor propriu-zise, care, în general, durează mai mulți ani.
În final, tratatul de aderare trebuie aprobat în unanimitate de statele membre și cu o majoritate absolută a eurodeputaților.
### Vezi și... ### Zelenski cere UE să „demonstreze” că este alături de UcrainaStatutul de „candidat”
Dacă primește statutul de candidat, se poate estima că Moldova ar putea intra în UE, în cel mai bun caz, spre 2030.
Țările candidate sunt actualmente Albania, Macedonia de Nord, Muntenegru, Serbia și Turcia.
Deocamdată, Uniunea Europeană are cu terțe țări mai bine de două duzini de Acorduri de Asociere așa cum e cel de care beneficiază Republica Moldova. Aceste acorduri, însoțite și de un acord al liberului schimb, nu garantează însă în stadiul actual niciun fel o integrare politică ulterioară și nici statutul de “candidat” la UE.
UE are de altfel asemenea acorduri cu țări de pe alte continente, cum sunt Chile sau Marocul. Dacă e adevărat că un acord de asociere nu garantează obținerea statutului de candidat, în schimb statutul de candidat nu poate fi obținut în absența acordului de asociere. Este vorba de etape obligatorii.
Pe deasupra, UE traversează de mai multă vreme ceea ce se numește „oboseala extinderii“. Populația UE, capitalele, partidele politice nu mai doresc o continuare a primirii de noi membri, în special țări sărace est-europene foste comuniste.
### Vezi și... ### UE trebuie să-și țină promisiunea de a continua extinderea (Angela Merkel)Nu există o durată precisă a negocierilor
Apoi, nu există o durată precisă a negocierilor. Ele pot dura ani, iar teoretic chiar decenii. Ele pot fi blocate pe termen nedefinit, la cererea uneia sau alteia din țările membre. Cazul Turciei, de pildă, este unul extrem. Turcia a semnat un acord de asociere cu UE acum 60 de ani: în 1963. Turcia a căpătat apoi statutul de țară candidată în 1999 și și-a început negocierile în 2005.
Croația, în schimb, care și-a început negocierile exact in același timp cu Turcia, în 2005, le-a încheiat în 2011 și este deja membră in UE începând din 2013.
7-8 ani de negocieri a fost până acum media, odată primit statutul de candidat, pe care, dacă Moldova l-ar primi în curând, ar însemna să intre în UE, în cel mai bun caz, undeva spre 2030.
Desigur, se poate imagina că cei douăzeci și șapte ar putea crea o „procedură specială”, așa cum o cere Zelenski. Dar chiar și așa, UE este atât de complicată încât procesul tot ar fi foarte lung: negocieri între statele membre, acord unanim, ratificare a reformei tratatului de către Parlamentul European și de către cele douăzeci și șapte de parlamente naționale (sau prin referendum). Experiența arată că e nevoie de cel puțin trei-patru ani pentru a modifica cel mai mic rând de text din tratate...
Pe scurt, fără a încălca legislația europeană este absolut imposibil ca Ucraina să devină membru cu drepturi depline peste noapte, contrar a ceea ce crede premierul ceh Petr Fiala: „Sunt un susținător al procedurilor standard, dar nu ne găsim în prezent într-o situație standard. Trebuie să rostim clar că Ucraina e binevenită în comunitatea europeană a țărilor democratice.”
Cheful pentru o asemenea aderare pripită e cu atât mai limitat, cu cât, începând de la Tratatul de la Lisabona din 2007, articolul 42, paragraful 7 conține o „clauză de asistență reciprocă” în cazul unei agresiuni militare împotriva unuia dintre membri, după modelul articolului 5 din Tratatul Atlanticului de Nord (NATO). Cu alte cuvinte, o aderare imediată a Kievului i-ar pune de facto pe cei douăzeci și șapte într-o stare de război împotriva Rusiei... Ceea ce cam dă de gândit.
În absența posibilității de a adera pe termen scurt sau mediu, președintele Consiliului European Charles Michel și-a anunțat intenția de a-l invita pe Zelenski să participe „în mod regulat” la summiturile șefilor de stat și de guvern. O modalitate de a transmite un semnal politic mult mai rațional decât o promisiune de aderare, care este, prin firea lucrurilor, o perspectivă mult prea îndepărtată.
### Vezi și... ### Oleg Serebrian: „În momentul de față pentru noi e un privilegiu că Ucraina are o orientare pro-euroatlantică”Negocierile de aderare se duc pe capitole
Negocierile, odată începute, se duc pe capitole, pe sectoare ale economiei, circa 30 cu totul. Negocierile cele mai complicate sunt în general cele din agricultură, siderurgie şi textile.
Nu toate capitolele sunt obligatorii. Moldova, de pildă, nu are pescuit marin.
Se pot ivi însă și piedici neașteptate din partea altor țări. Până în 2013, de pildă, negocierile cu Croația fuseseră blocate vreme îndelungată de micuța Slovenie, membru in UE din 2004, care avea o serie de dispute cu Croația, moștenite din perioada iugoslavă. Slovenia are un drept de veto, ca toți ceilalți membri, in chestiunea extinderii, si a căutat sa obțină de la Croația cat mai multe concesii, in special un coridor lărgit in apele teritoriale din zona peninsulei Istria si in chestiunea unor fonduri blocate într-o fosta banca iugoslavă încă de la declanșarea războaielor din Balcani.
În sfârșit, există actualmente un consens tacit printre membrii UE că odată cu primirea Croației în 2013, acum aproape un deceniu deja, extinderea UE se va opri, cel puțin pe termen mediu.