Există suficiente rațiuni pentru a ne apleca asupra biografiei politice a lui Alexandru Drăghici, încercând să distingem deopotrivă responsabilitatea sa personală, precum și elementele obiective rezultate din structura antidemocratică a regimului. Repet, accentul pe biografie este esențial în acest demers.
Regimul comunist nu a acționat pe bază de pilot automat. Teroarea a fost organizată și practicată de indivizi reali, în carne și oase. La cârma instituțiilor principale (direcțiile și secțiile CC, printre care temuta Secție administrativ-politică, Colegiul MAI, Comisia Controlului de Partid, etc.) au fost plasați militanți de încredere, personaje care nu șovăiau să aplice fără urmă de ezitare ordinele conducerii. Mai întâi, cvartetul Dej–Pauker–Luca–Georgescu, apoi Dej singur și, după moartea acestuia, Ceaușescu, s-au bizuit pe devotamentul necondiționat al membrilor nomenclaturii de partid, stat și securitate.
Puțini din cei care îl zăreau în Piața Dorobanți din Capitală prin anii ’80, așezat pașnic la cozile matinale, l-au recunoscut pe Alexandru Drăghici, cândva dictatorul poliției politice comuniste, ministru al Afacerilor Interne și membru al Biroului Politic al CC al PMR. Chipul său imobil, expresia piezișă, parcă mereu la pândă, un rictus distrat, întreaga sa mască era compusă pentru a-l apăra de privirile pline de reproș pe care i le-ar fi putut arunca atâtea dintre fostele sale victime, aflate încă în viață. Pensionarul cu pensie personală, epurat de Ceaușescu la Plenara din aprilie 1968, a continuat să beneficieze de privilegii până la prăbușirea comunismului. Locuința din strada Sofia, unde a trăit până la emigrarea în Ungaria împreună cu soția sa, Martha Cziko, la începutul anilor ’90, i-a oferit liniște și confort.
Evident, după decembrie 1989, mai cu seamă după un episod din „Memorialul durerii”, când Lucia Hossu-Longin a încercat în zadar să obțină un interviu cu bătrânul torționar, familia Drăghici s-a panicat. Nu au avut însă vreun moment de remușcare. Alexandru Drăghici a încetat din viață la Budapesta, în 1993. Nu știu dacă Martha Drăghici mai este în viață. Știu că nepotul lor, Alexandru Galiș, fiul fostului cumnat Alexandru Ioanid, executat în afacerea „Marele jaf“, nu a obținut vreodată de la mătușa sa informații despre rolul lui Drăghici și al ei în acea misterioasă poveste a stalinismului românesc.
Cititorii mai tineri știu prea puțin despre rolul acelor mecanisme sado-masochiste numite „critică și autocritică”, precum și despre utilizarea autobiografiilor în anchetele comuniste. „Cadrele decid totul”, afirmase Stalin, și, într-adevăr, controlul asupra cadrelor a fost un instrument crucial pentru perpetuarea sistemului totalitar.
A fost artizanul lichidării lui Lucrețiu Pătrășcanu și organizatorul unor sălbatice campanii de terorizare a populației...
Născut în 1913, încadrat de tânăr în mișcarea comunistă, exponent al sectorului proletar din PC din România, Drăghici s-a manifestat activ în anii clandestinității. A fost condamnat în celebrul proces al Anei Pauker (Craiova, 1936), împreună cu alți militanți predestinați unor cariere importante. Ajuns la Doftana, Drăghici s-a raliat rapid nucleului condus de Gheorghiu-Dej. Rivalitatea dintre Drăghici și Ceaușescu a început încă din anii de închisoare și de lagăr (Târgu-Jiu). După 23 august 1944, a condus organizația de partid a Capitalei. În 1952, l-a înlocuit pe mazilitul, ulterior arestatul, Teohari Georgescu în fruntea Ministerului de Interne. A fost artizanul lichidării lui Lucrețiu Pătrășcanu și organizatorul unor sălbatice campanii de terorizare a populației. Și-a dat frâu liber, cu sprijinul lui Dej, pornirilor bestiale, organizând proces după proces, înscenare după înscenare. Mă grăbesc să accentuez faptul că Securitatea sub Drăghici a fost mijlocul prin care Dej și-a impus linia politică. Birocrația Partidului Comunist poartă așadar o vină egală cu cea a Securității. Pe tema aceasta însă ar trebui scris un comentariu separat.
Nicolae Ceaușescu l-a criticat pe Drăghici încă din martie 1956, acuzându-l că profită de relațiile cu Dej pentru a sustrage Securitatea controlului de partid. În fapt, cei doi aspiranți la succesiune erau militanți din categoria cea mai dură. Susținerea lui Ceaușescu drept urmaș de către Maurer și Bodnăraș ținea tocmai de teama acestora în raport cu venirea la putere a șefului Securității. Imediat după numirea sa ca prim-secretar, Ceaușescu l-a „coborât în sus” pe Drăghici. Acesta devenea secretar al CC, iar locul său ca ministru de Interne era luat de unul dintre foștii subalterni ai lui Ceaușescu la Direcția Organizatorică, Cornel Onescu. Declinul fostului șef al poliției secrete devenise inevitabil. O analiză a dictaturii comuniste trebuie să lumineze profilul uman (ori mai exact spus inuman) al acestor personaje.