Miercuri 8 decembrie, la postul public de televiziune Moldova 1, începând cu ora 21.20, inclusiv pe site-ul Europei Libere și pe rețelele de socializare, puteți urmări un nou documentar din seria, Pur și Simplu, Moldova. Au fost vremuri când orice casă din satele moldovenești, oricât de mică ar fi fost, se cuvenea să aibă și o Casă Mare. Documentarul ne invită să descoperim aceste odăi, prin prisma unor femei care au dedicat mult timp pentru a le înzestra. Despre documentarul „Doamnele casei mari”, discutăm în câteva minute cu unul dintre autori, Victor Maxian și etnografa Varvara Buzilă, parte a echipei de filmare.
Your browser doesn’t support HTML5
Interviul cu Victor Maxian și etnografa Varvara Buzilă despre noul documentar „Doamnele casei mari”
Europa Liberă: Așadar, avem premiera filmului „Doamnele Casei mari” și, așa cum sugerează titlul, este un documentar care ne invită să descoperim Casa mare, acea odaie din casele moldovenești, diferită de toate celelalte. Cum ați ajuns să filmați acolo?
Victor Maxian: „Acest film despre Casa mare este doar o parte dintr-un proiect mai mare în care ne-am propus să descoperim decorul din casele oamenilor din țară de pe ambele maluri ale Nistrului. Este un film realizat cu sprijinul financiar al Uniunii Europene și implementat în cadrul Programului UE „Măsuri de Promovare a Încrederii” de către PNUD. Cum am ajuns să filmăm Casa mare? Am călătorit foarte mult prin țară, avem vreo 35 de zile de filmare în care am descoperit pentru noi și astfel încercăm să arătăm celorlalți ce frumuseți se mai găsesc în țară și, din păcate, privind la ele, oamenii se gândesc că acestea se pierd. Și, într-adevăr, așa și este – ele se pierd, dar am avut norocul să le mai prindem și să le imortalizăm pe peliculă.”
Europa Liberă: Dvs., dnă Buzilă, intuiați ce o să găsiți în casele moldovenești care s-au mai păstrat și sunt îngrijite sau ați avut și surprize?
Etnografa Varvara Buzilă
Varvara Buzilă: „Și da, și nu, pentru că procesele destructive care au loc în ultimii ani au afectat întregul sistem al habitatului, unde intră și gospodăria, și casa cu toate ale sale și dacă toată lumea observă ce se întâmplă cu gardul omului, cu casa omului de la distanță, a intra în interior și a observa toate aceste schimbări, trebuie să ai poftire de la gazde, adică trebuie să intri cu toată bunăvoința și să observi ce se întâmplă acolo. Mă bucur că echipa nu a mers chiar într-adins pe un traseu foarte bine stabilit din start, foarte multe filmări au fost făcute aleatoriu.”
Your browser doesn’t support HTML5
Doamnele casei mari
Europa Liberă: Spontaneitatea aceasta se vede și în felul în care au fost captate imaginile, ați ținut să arătați asta în film?
Victor Maxian: „Se vede această naturalețe a oamenilor, că ei, de fapt, nu ne-au așteptat. Noi îi vedeam prin ogrăzi și-i chemam la poartă, și-i luam cu vorba, încercam să intrăm în încrederea lor, să ne dea voie să intrăm în interiorul casei și se vede atitudinea asta a lor față de ceva străin, dar cu o deschidere totală de a prezenta ce mai au ei acolo.”
Europa Liberă: Și cum au reacționat, că e ceea ce au adunat de-o viață în acea odaie pe care o cunoaștem cu toții ca o Casă mare? Poate unora nu li se pare nimic curios acolo?
Varvara Buzilă: „Ba dimpotrivă, încă a rămas în sufletul lor această pioșenie pentru un spațiu deosebit față de celelalte încăperi în care își duc viața cotidiană. Ei își doresc ca în Casa mare întotdeauna să fie ordine perfectă, pentru că este un spațiu dedicat oaspeților, marilor ceremonii din viața omului și atunci această vizită a noastră, neprevăzută, cumva îi punea la încurcătură, pentru că ei își doreau să fie excelenți cumva în ochii noștri, iar noi, dimpotrivă, voiam să avem, așa, o întrevedere foarte firească, foarte obișnuită, să nu-i stresăm sub nicio formă, dimpotrivă, să fim ceva neașteptat, ceea ce se poate întâmpla oricând cu orișicine.”
Europa Liberă: Filmul este intitulat „Doamnele Casei mari” și intuiesc că nu este un titlu ales la întâmplare, tocmai pentru că scoateți în prim-plan femeile care au grijă cum sunt înzestrate aceste odăi, ce și unde pun. Cum a fost această experiență, ce v-au povestit?
Victor Maxian: „Filmul, într-adevăr, se concentrează pe femei care mai au grijă de Casa mare, chiar este o vorbă la un moment dat, o doamnă spune: „Casa mare este fața gospodinei, arată cât de îngrijită este, așa este și gospodina”. Am avut un personaj, un bărbat căruia îi murise soția și când am intrat în Casa mare, el cumva s-a scuzat că acolo totu-i așa de neîngrijit, fiindcă soția i-a murit și nu mai are grijă de camera aceea. Deci, cumva era, într-adevăr, responsabilitatea femei și de la asta i se ia titlul de «Doamnele Casei mari».”
Varvara Buzilă: „Plus la asta, știți, noi întotdeauna pătrundem în spațiul unei gospodării, văzând gardul, poarta, pe urmă, casa propriu-zisă și toate aceste construcții sunt din lumea bărbaților, iar interiorul casei dezvăluie lumea sau spiritul femeilor și prin această colaborare, uite, a creațiilor celor doi am vrut să vedem lumea lor interioară. Că ce înseamnă decor în ultimă instanță? Asta și înseamnă, manifestarea unei lumi, unei înțelepciuni care stă cumva în interiorul nostru.”
Europa Liberă: Și au povestit doamnele pe care le-ați întâlnit despre obiceiurile de înfrumusețare, de unde vin, de unde au deprins măiestria de a coase, de a țese sau totuși această latură este mai puțin cunoscută?
Varvara Buzilă: „Știți cum? În Casa mare este tot ce această familie prețuiește cel mai mult. Pe de o parte, găsim obiecte moștenite, pe de altă parte, am găsit foarte multe lucrări făcute de doamne în tinerețea lor și pe care le păstrează acum ca pe niște obiecte foarte dragi sufletului, fiindcă le vorbesc despre această frumusețe a tinereții și avem și cealaltă componentă – modernitatea cu toate ale sale, fiindcă în ultimă instanță și copiii sunt parte a acestei moșteniri, și ei vin cu componenta lor.”
Europa Liberă: Cum erau oamenii pe care i-ați întâlnit – deschiși să împletească acele vechi obiceiuri cu tendințele contemporane sau mai degrabă să păstreze cumva separat ceea ce au moștenit?
Varvara Buzilă, 24 iunie 2021
Varvara Buzilă: „Să știți că oamenii sunt foarte diferiți, precum și casele mari pe care le-am filmat. Să zicem, în această diversitate nouă, bunăoară, ne-au plăcut cel mai mult acele situații când doamnele au demonstrat cu toată admirația ceea ce au primit ca moștenire de la părinți și mai păstrează și astăzi, fie că e vorba de un covor, fie că e vorba de prosoape sau e vorba de niște piese de mobilier de tip zestre și tot așa mai departe. Unele dintre ele chiar ne-au spus că și-ar dori cumva să păstreze mai bine tot ceea ce le amintește de trecut ca într-un muzeu. Să știți că am avut vreo câteva cazuri de acest fel și la fel ele erau motivate în această viziune a lor de copiii lor și ne spuneau cu text deschis: „Băiatul meu mi-a spus să păstrez casa așa cum o știe el din copilărie, să fie ca un muzeu”. Și mama asta face, mama văruiește, mama muruiește și era atâta mândrie în această trăire a femeilor când ne arătau aceste lucruri...”
Europa Liberă: Putem afirma că în ceea ce vedem și ceea ce vor vedea și spectatorii din film nu ține doar de o perioadă trecută, ea are viață, continuitate, se poate valorifica?
Victor Maxian: „Da, filmul de fapt despre asta este, prezintă oameni care mai apreciază în prezent ceea ce au moștenit sau ceea ce au făcut în tinerețe. Avem o doamnă care în prezent mai țese covoare și le mai scoate la expoziții în țară și în afară. Oamenii sunt diferiți și filmul asta și conține: o admirație a ceva din trecut în care conștient ei spun că este o valoare, dar, în același timp, se simte și acest val modern căruia nu poți să-i stai împotrivă și nu poți să te închizi doar în căsuța ta, cu obiectele vechi, crezând că asta o să-ți aducă împlinirea. Filmul este despre aceste două lumi paralele și poate ca o concluzie la urmă vine cu o întrebare: „Unde este locul lor sau dacă am putea să mergem în paralel cu ele”? Personajele le-am întâlnit diferite, de la oameni care au spus că Casa mare deja este o morgă și aici păstrezi doar lucrurile pentru înmormântare până la oameni care spuneau că aici este un muzeu și o să-l păstrez cât o să pot și copiii mei tot o să-l păstreze.”
Varvara Buzilă: „Într-adevăr, acum cumva se completează două perspective: una – cea a tradiției, numită Casă mare și cea a inovației, numită salon și în diferite alte feluri. Părerea noastră este că încă multă vreme aceste două tendințe vor coabita și multă vreme ele vor produce ceva nou, dar se observă o tendință, mi se pare mie foarte firească, în care n-o să poată să pătrundă cu nemiluita nici lucrurile chinezești, nici lucrurile turcești, așa cum de la o vreme le observăm și deranjează.”
Europa Liberă: Și se pare că oamenii care înțeleg aceste lucruri, comunitatea lor începe să crească, or tot mai des observăm pe rețele de socializare, de exemplu, utilizatori care se întreabă: „Cum poate fi restaurată casa părintească? De unde pot fi cumpărate covoare țesute, autentice”? În ce măsură putem vorbi despre faptul că felul de a-și înfrumuseța casele rămâne o preocupare doar pentru etnografi?
Varvara Buzilă: „Să știți că filmul pune destule întrebări prin imagini, prin vorbe, prin toate celelalte. Soluțiile le lăsăm așa, cumva, să le găsim împreună cu spectatorul. Ideea este una foarte subtilă, pentru că observăm, în cele din urmă, acum se produc mult mai puține obiecte necesare acestui echilibru sufletesc decât se produceau în prima jumătate a secolului XX, să admitem, și observăm cât de mult sunt prețuite aceste obiecte în lumea mare. Ca să nu repetăm curbura altor state, ai noștri, ingenioși așa cum sunt ei, nu pe ultima sută de metri, au început treptat-treptat să mai salveze din aceste obiecte. Noi am găsit și în patrimoniul femeilor unele obiecte de rară valoare, tentația noastră chiar a fost una să zicem: „Hai să le propuneți la muzeu”, dar întotdeauna am apreciat și faptul când femeile au zis: „Nu, asta trebuie să rămână în familie!”. Numai când femeile simt că după ele nu mai este cine să păstreze aceste obiecte, atunci încep să se despartă de ele.”
Europa Liberă: Cu siguranță, puteți citi anumite semne și puteți face legătura dintre lucruri și tradiții. Oamenii pot să povestească despre asta?
Varvara Buzilă: „Da, să știți că a fost o provocare foarte directă. Și atunci când găseam, spre exemplu, un fronton al casei cu niște balauri de poveste, foarte întortocheați, cu niște sulițe ale casei, unele cu trei vârfuri, altele cu cinci vârfuri și care știm noi, că ne-au spus-o altă dată oamenii bătrâni ce înseamnă ele și tot așa mai departe, noi îi întrebam pe moștenitorii acestor case: „Casă bună, casă frumoasă, o îngrijiți, bravo dvs., dar ce înseamnă asta?” Unul a zis: „nu știu”, al doilea a zis „nu știu”, al șaptelea a zis „nu știu”, fapt care dintr-odată pe noi ne-a uimit. Ne-am dat seama că undeva lucrurile probabil că nu sunt înțelese corect. Noi voiam răspunsuri profunde, noi voiam răspunsuri filosofice, noi voiam niște interpretări așa cum ar fi fost cazul odată ce omul trăiește o viață într-o casă apărată de fel de fel de simboluri ancestrale, adică cu semnificații foarte profunde...”
Europa Liberă: V-a schimbat perspectiva cumva acest lucru, nu v-a demotivat?
Victor Maxian: „Din contra, asta ne-a făcut să ne gândim cum să construim comentariul în spatele cadrului sau cum să construim subiectul în așa fel ca să fie clar ce sunt aceste simboluri, ce înseamnă ele, fiindcă noi, într-adevăr, toți mergem și vedem că este acolo o floricică sau un balaur, sau în cazul interiorului casei este un om sau o familie pe covor, dar nu-ți dai seama care este însemnătatea lor și ideea la tot filmul acesta complet despre care vorbim, nu doar de Casa mare, ideea filmului complet este de a spune oamenilor ce înseamnă ele și poate când vor avea informația aceasta le vor aprecia mai mult, poate că ei nu le apreciază, fiindcă nu cunosc însemnătatea lor?
Casa mare... Mai înainte de ce se făceau așa de multe obiecte frumoase, cum le spunem noi astăzi? Fiindcă nu puteai să le cumperi, nu se prea găseau și oamenii erau nevoiți să-și facă singuri covoare, pături, haine. Cu timpul când am început să avem mai mare acces la a cumpăra, prin anii ’90, mai ales, au început să aducă tot felul de covoare chinezești și pături pe paturi, și oamenii nu mai erau nevoiți să investească atâta timp și efort ca să facă acele lucruri și atunci au ales să facă ce este mai ușor. Or, în prezent, când ne-am cam săturat de a mânca fast-food-urile acestea, începem să ne gândim, de fapt, la o calitate.
Astfel, apar tot mai mulți oameni interesați de țesutul iilor, de țesutul covoarelor, de păstratul elementelor pe case și pe garduri sau porți.”
Europa Liberă: Cu ce impresii ați rămas după mai multe zile în care ați luat la pas satele Moldovei? Ce ați reținut poate?
Varvara Buzilă: „Pentru mine, spre exemplu, această mare expediție care a ținut mai bine de o lună a fost o revelație a ultimelor decenii, ca să nu spun a ultimilor ani. Am revenit în localități după o bună perioadă de timp și am putut să văd o procesualitate a ceea ce înseamnă habitatul tradițional și a ceea ce înseamnă mod de viață și toate celelalte. Sigur că cele văzute, cele înțelese au întărit în mine ideea că trebuie foarte tare să ne grăbim să documentăm ceea ce se poate documenta și, în același rând, să oferim societății toate aceste rezultate ale muncii noastre, ca societatea să fie acea care judecă, care apreciază, care alege din această mare bogăție cu ce merge ea mai departe, merge ca un sărăntoc sau merge bogată, așa cum au dorit înaintașii noștri să fim și noi.”
Victor Maxian: „Îmi amintesc, o doamnă dintr-un sat de pe lângă Soroca, era la vreo 50 de kilometri, pare-mi-se, de Soroca și am întrebat-o câte covoare a țesut la viața ei și ea mi-a spus că dacă le pune cap la cap ajunge până la Soroca și înapoi. Noi încercam să parcurgem pe zi cât mai multe sate și când era câte un om dornic de a vorbi, intram la el, discutam un pic și, hai, că trebuie să mergem mai departe. Majoritatea dintre ei voiau să mai stăm, să vorbim, spuneau: „Mai stați un pic” și ne convingeau să stăm și era această tristețe de plecare de acolo mereu în care ei se uitau din urma noastră. Probabil că săptămâni întregi nu mai intră nimeni la ei sau doar cu vecinii vorbesc și când vine un străin au o dorință mare de împrospătare a informațiilor.”
Europa Liberă: Așa că filmul, indirect, lansează și o invitație în satele moldovenești?
Victor Maxian: „Cum se face cald afară, mergeți la țară și cunoașteți oameni noi, oameni necunoscuți, oameni în vârstă, care au tot timpul din lume și pot să stea de vorbă.”