Radmila Popovici-Paraschiv: Când oamenii fredonează textele mele, m-aș bucura să știe că eu le-am scris

Autoare a peste o mie de texte pentru piese muzicale, Radmila Popovici-Paraschiv spune într-un interviu la Radio Europa Liberă că are două oglinzi în care se reflectă: una fiind poezia, iar cealaltă textele ce le scrie pentru interpreți.

Radmila Popovici-Paraschiv: Când oamenii fredonează piesele mele, m-aș bucura să știe că eu le-am scris

Europa Liberă: Radmila Popovici-Paraschiv se simte mai mult poetă sau mai mult textieră?

Radmila Popovici-Paraschiv: „În funcție de oglinda în care se privește. Am două oglinzi, mai multe de fapt, dar ce ține de scris sunt două principale. Și e foarte greu să le pun alături în ultimul timp, pentru că încep să le separ ca gen de artă. Poezia e libertate, iar textele pentru cântece sunt încătușarea”.

Europa Liberă: Era cumva și anticiparea următoarei întrebări, pentru că vroiam să vă întreb care, de fapt, este diferența dintre o poezie și o piesă?

Radmila Popovici-Paraschiv: ​„Rigorile cărora trebuie să le faci față. Atunci când scrii un text cântat, trebuie să ai mult de-a face cu acest gen ca să înțelegi cum se merge pe scrisul textului pentru că depinzi de interpret și trebuie să i se potrivească limbajul, stilul. De asemenea, textul trebuie să se potrivească genului de muzică. Trebuie să respecți ritmul, pauzele, accentele și subiectul desigur. Eu țin să povestesc ceva cu un text care va fi cântat, pentru că e și felul meu de a ajunge mai aproape de public, deși când vine vorba de textele cântate nu sunt eu tocmai cea care sunt”.

Europa Liberă: S-a întâmplat ca muzica să fie acea doză de inspirație pentru cuvintele care urmau a fi scrise?

Radmila Popovici-Paraschiv: „Sigur. Inițial am colaborat cu Marian Stârcea, căruia îi ofeream textele gata și el punea muzica pe ele. Cu timpul, însă, am început să scriu pe muzică gata. A fost foarte diferit, uneori era atât de complicat, pentru că dacă nu simțeam ritmul sau nu vibram cu melodia, nu prea se lipea și trebuia să depun un supraefort”.

Europa Liberă: Și totuși cum reușește un autor să se transpună în pielea personajului pentru care urmează să scrie o poveste?

Radmila Popovici-Paraschiv: „E foarte bine să cunoști personajul. Oamenii care merg la teatru e bine să citească lucrarea înainte de a vedea spectacolul ca să-l înțeleagă din prima și invers. Se întâmplă că te duci la teatru după aia cunoști opera, cred că se întâmplă și astfel de situații. În cazul meu am avut foarte multă experiență și pot să fac o carte despre colaborările mele cu interpreții și compozitorii, dar au fost cazuri în care mi s-a prezentat linia melodică, mi-a plăcut atât de mult și cincisprezece minute am făcut un text și a fost aplaudat și chiar a ajuns să fie destul de cerut de public. Au fost și altfel de situații: pur și simplu cântece moarte”.

Europa Liberă: Dar ele totuși au fost au fost scoase pe piață intuiesc?

Radmila Popovici-Paraschiv: „Da, sunt multe cântece îngropate pentru că un cântec trebuie să aibă deasupra sa o constelație. Au fost și cazuri în care atât de bine ne-am potrivit toate părțile cum ar fi interpret, muzician, textier, chiar de curând am avut o experiență cu Aliona Triboi, pur și simplu a venit acest text în gura cea mai potrivită. Deci, nu pot să-mi imaginez un alt interpret al acelui text, la cât de bine a redat mesajul. Chiar dacă era o piesă veche, Baraliuc(compozitorul Oleg Baraliuc n.r.) i-a făcut o orchestrație modernă și Aliona a transmis o adaptare pe muzică care m-a bucurat. Am ajuns la concluzia că mai putem în acest spațiu să facem lucruri interesante, nu doar de petreceri, pahar, nunți și cumătrii”.

Europa Liberă: Cât de importantă este conexiunea dintre textier și interpret și cum ea se formează?

Radmila Popovici-Paraschiv: „Poți să nu vezi omul niciodată, dar să existe o simbioză și să înțelegi ce vrea acel om care va cânta piesa, totodată trebuie să fii și un bun psiholog”.

Europa Liberă: Mai întâi textul ajunge la interpret sau invers, interpretul ajunge la textier?

Radmila Popovici-Paraschiv: „Eu nu merg la interpreți cu textele mele ca să-i rog să mi le cânte. Mă bucur foarte mult că am ajuns în această ipostază în care uneori vreau să refuz, pentru că știu că nu voi putea să fac față într-un anumit termen, adică sunt cazuri când vor pentru mâine, iar eu am altceva de făcut și nu reușesc să mă concentrez, dar clar că foarte rare sunt refuzurile, mai des sunt legate de subiectul pe care-l pun în față”.

Europa Liberă: Și care sunt cele mai solicitate subiecte?

Radmila Popovici-Paraschiv: „Ceva de veselie și pahar, pe care eu le refuz. Au fost cazuri când s-a refuzat pentru că mi s-a spus că sunt complicate, că vor ceva mai simplu, de exemplu odată un interpret zicea ca refrenul să constea din două cuvinte. E interesant, nu vreau să zic că e bine, că e rău. Toate la un loc te formează ca autor de texte, uneori mai surâzi, alteori îți vine să înjuri, alteori ai o satisfacție enormă: „Uite că s-a produs!” și mai ales când rezultatul final corespunde așteptărilor sau întrece așteptările, ceea ce se întâmplă foarte rar, dar se întâmplă”.

Europa Liberă: Vă încearcă uneori un soi de gelozie atunci când oamenii fredonând constant anumite versuri nu cunosc de fapt cine este autorul, crezând că cel care le cântă le-a și scris?

Radmila Popovici-Paraschiv: „Gelozie sau supărare, oricum am numi-o, m-aș bucura să știe că eu le-am scris, atunci când chiar i-a plăcut și le fredonează. Am avut o situație când un cor întreg a cântat o melodie cu versurile mele și nu s-a menționat autorul și ziceam, uite, atâtea persoane spun ceea ce de fapt am vrut eu să spun, dar nimeni nu e informat cine a scris textul. Dar zic că poate uneori am și scăpat basma curată atunci când nu mi-a prea plăcut cântecul și am zis bine că nu mai știe lumea că eu am scris textul, chiar dacă nu e un text prost, dar ceva n-a mers în formula aia alchimică”.

Europa Liberă: Există o cifră concretă de texte pe care le-ați scris?

Radmila Popovici-Paraschiv: ​„Am pierdut șirul, pentru că am depășit mia de texte. Vreau să zic că sunt în jur de șase sute de cântece înregistrate, nu le știu pe toate pentru că le-am împrăștiat prin lume, mi-au scris din Italia, Franța, Rusia, România. Nu știu dacă au fost difuzate, dar cel puțin am dat texte, apoi dispărea și cel care le-a solicitat și n-am habar dacă au ajuns să fie cântate sau nu. De ce controlez acest proces?! Pentru că vreau să-mi apăr drepturile de autor, vreau să le am și să mi le respecte”.

Europa Liberă: Există vreo lege prin care sunt apărate drepturile textierilor?

Radmila Popovici-Paraschiv: „Cu legea noi stăm prost la toate capitolele și acest domeniu este mai nou pentru noi. De s-ar înțelege acele asociații care încearcă să ne apere drepturile noastre, ale autorilor, că de vreo patru ani sunt prin judecăți, nu știe care mai mult să apuce. Nu pot să zic că banii pe care îi primim nici nu se compară cu ceea ce primesc pentru un singur cântec cei din afara țării noastre, adică sunt foarte slab plătite. Organizațiile de aici încă nu au ajuns să aibă un sistem bine pus la punct ca să colaboreze cu apărătorii drepturilor de autor de peste hotare și atunci până lucrurile astea se așează, poate prind și eu acele timpuri și măcar pentru copiii mei să rămână ceva. De ce eu semnez Popovici-Paraschiv textele cântate? Ca să le rămână fetelor pentru că ele poartă numele Paraschiv, iar poezia vine din neamul Popovici”.

Europa Liberă: Textele pieselor sunt cumva testamentul fetelor?

Radmila Popovici-Paraschiv: „Exact, bun și cărțile, dar ceea ce aduce un oarecare venit sunt totuși textele cântate, din poezie nu te hrănești. Când scrii o poezie bună riști ca să ai un public foarte restrâns, iar dacă scrii poezie de-a gata care e ca și cântecele de larg consum, atunci s-ar putea să fii popular, dar să fii popular cu poezie mediocră, or în materie de poezie eu chiar insist să nu am un public neapărat larg, dar să fie „acela”.

Europa Liberă: Care sunt artiștii cu care ați colaborat și cu cine v-ați dori să colaborați în viitor?

Radmila Popovici-Paraschiv: „Eu vreau să colaborez cu artiști buni, adică nu vreau să dau nume, dar vreau să fie chiar artiști, nu auto-declarați. Vreau să mă simtă, să știe ce spun, iar ce cântă, ce transmit. Nu vreau să fie niște roboți care pur și simplu emit sunete, poate și tare frumoase, dar nu le trec prin acea fibră care încarcă mesajul. Care duce mai departe acest magnetism și care face ca sufletele oamenilor să vibreze, de aceea n-o să dau nume, o să-mi doresc mie și o să le doresc și artiștilor care mă merită să ne unească cărările vieții și să putem să avem colaborări frumoase. Să lăsăm ceva în urmă.”