O nouă analiză a crizei politice de la Chișinău este semnată azi de Alexandru Damian pe platforma contributors.ro. Apare aici ideea că „Maia Sandu forțează declanșarea alegerilor anticipate. Cu o victorie concludentă în cadrul alegerilor prezidențiale și un capital de încredere semnificativ, (ea) încearcă un transfer de încredere și de voturi spre Partidul Acțiune și Solidaritate”. Sunt puse sub lupă consecințele posibile: PAS este singurul partid care ar avea de câștigat din anticipate. Socialiștii și Partidul Șor și-ar vedea probabil diminuată ponderea, democrații nu e sigur că ar mai intra în parlament și nici Partidul Platforma „Demnitate și Adevăr”, condus de Andrei Năstase, nu stă prea bine în sondaje.
Calculul Maiei Sandu este însă unul curajos, consideră analistul: dacă pe mai departe nu va ține cont de poziția Curții Constituționale, s-ar putea ajunge la suspendare și la referendum, pe care Maia Sandu, dar și Alexandru Damian îl privesc cu relaxare: va fi probabil un nou trimf al actualei șefe de stat. Singura perspectivă care îi amenință calculul politic este intenția mai mult decât probabilă a socialiștilor de a provoca, prin amânări nesfârșite, erodarea capitalului ei de încredere.
Editorialul revistei 22, semnat de Andrei Cornea, dă un răspuns întrebării de ce s-ar teme Vladimir Putin, un lider autocrat bine înrădăcinat, de Alexei Navalnîi, un politician cu șanse minuscule de a-l contracandida la prezidențiale. Și totuși Putin ordonă să fie otrăvit, apoi îl arestează la întoarcerea în țară, îl supune unor procese contrafăcute, menite să-l condamne la cât mai mulți ani de detenție. Pe deasupra, comandă arestarea a mii și mii de manifestanți care cer eliberarea opozantului. Răspunsul lui Andrei Cornea este că Vladimir Putin este un foarte bun cunoscător al istoriei Rusiei și Uniunii Sovietice – o lungă succesiune de „violență, stăpânire autocrată, absență a democrației și a libertăților civile și politice, aproape neîntrerupt”.
Formula care a făcut posibilă continuitatea e una singură: „regimul autocratic e amenințat și fragilizat în momentul când face unele concesii, când își tratează ceva mai uman și mai democratic adversarii. Dimpotrivă, o atitudine dură pare să stabilizeze sistemul”. Cornea exemplifică, începând de la țarul Alexei al II-lea încoace și arată că, dacă Putin ar ceda acum, dacă l-ar elibera pe Navalnîi, ar avea soarta liderilor detronați prin forță. „Contează foarte mult în ecuație și prestigiul Rusiei în străinătate, și capacitatea liderului suprem de a asigura acestei țări statutul de superputere. (...) Aici văd o problemă pentru Putin, scrie Cornea: agresivitatea sa în Ucraina, în Siria, în relațiile cu Europa nu poate ascunde faptul că Rusia are un PIB mai mic decât al Italiei și că statutul de principal challanger la adresa puterii americane l-a pierdut în favoarea Chinei. Altfel spus, Rusia devine tot mai mult o putere de mâna a doua – ceea ce cred că este resimțit dureros de establishment-ul politic și de securitate. Or, dacă acesta va constata că Putin nu mai livrează în măsură suficientă ce a promis, se va gândi tot mai serios să-l debarce”. Deci „nu în sine e periculos pentru regim disidentul, ci ceea ce ar înțelege societatea și establishment-ul politic și de securitate al Rusiei în caz că Putin ar adopta o atitudine mai conciliantă”.