Președintele României, Klaus Iohannis, a ajuns la jumătatea mandatului, observă în săptămânalul 22 Alexandru Gussi, care nu ocolește unele reproșuri: președintele a debutat „sub zodia ambiguității”, dar și continuă la fel, deși contextul ar cam cere să se schimbe. Inițial, imaginea sa oarecum impenetrabilă a satisfăcut deopotrivă așteptările celor dezamăgiți de mandatele zgomotoase ale lui Traian Băsescu, ca și pe ale dezamăgiților de Partidul Social-Democrat. Acum însă, alegătorii pot fi tentați să vadă în complicata coabitare a Președintelui cu guvernul PSD-ALDE un „blat neo-USL-ist“, iar în tăcerea pe care o păstrează în multe situații - o „lipsă de autoritate”.
Your browser doesn’t support HTML5
Revista presei bucureștene cu Tania Radu
Un prezidențiat pasiv nu aduce electorat, dimpotrivă. În perspectiva alegerilor din 2019, Klaus Iohannis va trebui, arată Alexandru Gussi, să iasă din ambiguitate. „Incredibilele contorsiuni guvernamentale de la nivelul politicilor economice, financiare și sociale” pot oricând provoca o nouă criză, care, crede comentatorul, îl va prinde pe Iohannis fix „pe sârma ambiguității”. „Nu va mai avea de ales decât între drumul spre ieșire (cu pensionare anticipată) și un salto mortale”.
În același săptămânal, Andrei Cornea face o analiză a relațiilor interetnice, cu referire la minoritatea maghiară. Pornește de la recenta declarație a președintelui UDMR Kelemen Hunor că maghiarii din România „nu au niciun motiv să sărbătorească în 1918 un secol de la Marea Unire și formarea României Mari”. Este o declarație naționalistă și cam lipsită de empatie, admite Cornea. Dar nu e mai puțin adevărat că sentimentele românilor și respectiv ale maghiarilor față de Marea Unire nu au cum să coincidă. În timp ce România s-a întregit atunci - după victoria Antantei, dar și beneficiind de mult noroc -, Ungaria a avut „un ghinion de proporții nu mult mai mici”. „Noi obișnuim să vorbim și să scriem în manualele noastre de istorie despre drepturile istorice ale românilor asupra Transilvaniei, invocând felurite argumente, mai mult sau mai puțin credibile; dar istoricii și politicienii maghiari țin același tip de discurs despre drepturile istorice ale maghiarilor în manualele lor. Cine are dreptate?” Comentatorul de la 22 nu riscă un răspuns pe cont propriu ci doar atrage atenția că, în datele actuale, tensiunea româno-maghiară ar putea dura și o sută de ani de aici înainte. „Ce ne-ar trebui și nouă, românilor, și ungurilor din România, scrie Cornea, ar fi să înlocuim patriotismul etnic, care ne-a învrăjbit 150 de ani, cu un patriotism constituțional și civic, centrat în jurul valorilor de libertate, egalitate în drepturi, dar și de cunoaștere, respect și empatie pentru particularismul celuilalt, nu în ultimul rând când acesta se manifestă și la nivel comunitar. Memoria națională proprie ne va despărți adesea, fără îndoială, dar trebuie să găsim ceva mai larg decât ea, care să ne includă pe toți. O bună înțelegere prin cunoașterea, în paralel, a presupuselor drepturi istorice ale celuilalt, odată discutată public și predată cu seriozitate și echilibru în școli (ceea ce au făcut francezii și germanii cândva), ar putea constitui un început”. Din pacate, observă Andrei Cornea, cu un an înaintea împlinirii unui secol de la Marea Unire, nu sunt deloc semne că va fi așa.