Your browser doesn’t support HTML5
Revista presei româneşti
Ce se întâmplă în aceste zile în Parlamentul României aproape că nu-și mai află cuvinte sub pana comentatorilor de presă. Ioana Ene-Dogioiu de la ziare.com își îndeamnă cititorii să se uite la ce pățește Polonia, împotriva căreia s-a propus activarea pentru prima oară în istoria Uniunii Europene a articolului 7, caz în care polonezii ar pierde multe drepturi de cetățeni europeni, inclusiv dreptul de vot al reprezentanților săi în Parlamentul European. Ce a făcut puterea de la Varșovia? „A intrat cu bocancii în justiție”, scrie Ioana Ene. Doar Ungaria a spus că, poate, va strica unanimitatea de care e nevoie ca să fie votată această măsură, deși nimic nu e sigur. Când România va ajunge în aceeași situație – și jurnalista nu prea are îndoieli – e limpede că Ungaria nu va ridica un deget ca să o sprijine. Mai sunt și unele diferențe între gravitatea derapajului polonez față de cel românesc. În Polonia au distrus justiția, dar nu s-au atins de economie. Cu sprijinul, eventual, al Statelor Unite Polonia ar putea înfrunta această pedeapsă, fiind o țară care a absorbit 100% fondurile europene și care nu a avut nicio zi de recesiune în timpul crizei economice mondiale. „Dacă UE va dori să facă un exercițiu de autoritate pentru a opri extinderea virusului, mă tem că nu Polonia ar fi candidatul ideal, ci România. (...) precaritatea noastră, sunt convinsă că ne-ar arunca imediat într-un coșmar economic”.
Ion M. Ioniță își formulează propria explicație pentru diversiunea monarhistă pe care o joacă în ultima vreme Partidul Social-Democrat. Jurnalistul de la Adevărul reamintește că „lecţia numărul unu pe care PSD a învăţat-o în politică a fost diversiunea”. În fapt, chiar vocea PSD pe această temă, deputatul Niculae Bădălău, președinte executiv al PSD, a spus limpede: „Monarhia pesedistă este un concept asupra căruia trebuie să medităm”. Așadar, e vorba nu de o reînnodare a firului rupt al istoriei, în care regimul monarhic e ultimul legitim, ci de o „monarhie controlată”. O regalitate cu o casă monarhică decorativă ar însemna ca întreaga putere executivă să fie concentrată în mâinile PSD, o formaţiune care a câştigat întotdeauna cel mai mare număr de voturi, dacă vorbim de partide şi nu de coaliţii. PSD s-ar eterniza la putere având toate avantajele pe care şi le-a creat în timp legate de controlul asupra aparatului de stat, asupra funcţionarilor şi administraţiei locale”. „PSD testează piaţa şi nu se dă înapoi să se ataşeze mediatic de ideea de monarhie”, scrie Ion M. Ioniță.
Cristian Câmpeanu scrie în 22 că susținătorii reali sau conjuncturali ai revenirii la monarhie operează cu concepte fundamental diferite ale „monarhiei“: unii văd în ea „expresia unei ordini morale, sociale și politice fundamentale a unei națiuni, starea sa organică, naturală, din care a fost smulsă de brutalitatea istoriei”, ceilalți, pesediștii dintr-o dată fascinați de blazon, o văd „în dimensiunea sa funcțională, instrumentală”.
Sunt doar câteva zile de la uimitoarea mobilizare a românilor în intervalul cât catafalcul cu trupul regelui Mihai I s-a aflat la Palatul Regal din București. Andrei Manolescu a stat zece ore la coadă și își notează impresiile în Dilema Veche. În frig, oamenii vorbeau mai degrabă în șoaptă. Cei mai vârstnici s-au dovedit și cei mai răbdători. Iar vorba unui tânăr jandarm merită să fie citită și aici: „Aici e istorie, nu-i ca la moaște, unde mai poți veni și la anu’. Aici nu mai există «și la anu’»”.