Sorin Șerb
Ministerul Internelor este una dintre cele mai active și labirintice grupări de interese oculte: perioada de înjumătățire a miniștrilor și a aghiotanților acestora este mult mai mică decât, de pildă, la agricultură, unde miniștrii sunt pereni ca știrul de pe tarla. E de înțeles: ministerul de Interne este scutul antirachetă folosit uneori pentru protecție, alteori ca satâr în lupta politică și e normal să se ciobească mai repede când dă cu el în populație sau în interesele de grup organizat ale ștabilor din partid. La agricultură, ministrul îmbrăcat în haină de oaie ne poate spune că ouăle și laptele se scumpesc pentru că vacile și găinile sunt stresate de mersul reformelor. Cum să nu înțelegi? Mai toată lumea e stresată de mersul reformelor. Starea de spirit a vacilor și oilor (ca și cea a votanților) aduce mari beneficii partidului la putere și clienților acestuia, căci se știe prea-bine că psihozele de grup animal reglează umplerea pușculiței la dispoziția prim-ministrului și găleata cu voturi a baștanilor de partid. Mult mai greu și mai plin de implicații ar fi pentru miniștrii de interne să explice efectele stresului la magistrați, polițiști și jandarmi, le diable au corps care îi poate atinge pe toți la conturi și dosare. Căci declinul multor politicieni a fost provocat de steroizii băgați anapoda în mușchii administrației și internelor, ai magistraturii sau serviciilor secrete: în loc să-i umfle, i-au făcut să plesnească.
Riscurile meseriei. Mai toți miniștrii de interne s-au ocupat de afacerile umede și urât mirositoare ale majorității politice: fie s-au implicat până peste masca de gaze în dispersarea manifestațiilor de protest, fie au fost cei care au uns țevile mașinii de vot chiar dacă pentru asta au fost nevoiți s-o dezmembreze la secție până la ultimul șurub, fie au amendat până li s-au umflat pumnii diverși clickiviști sau părerologi de pe net sau de pe stradă pentru că mototoleau retoric obrajii de toval ai puternicilor zilei, fie au săltat bunicuțele care vindeau zarzavat la colțul străzi, ignorând, în schimb, cu desăvârșire marile combinații comerciale ale plătitorilor de taxe de protecție. Miniștrii de interne nu puteau face toate aceste singuri, astfel că pentru a nega credibil, și-au luat aghiotanți servili, gata să le facă toate poftele. La umbra miniștrilor în floare și a aghiotanților acestora, au puit tot soiul de paraziți cu pistol și insignă care fac pe șerifii de cartier și-și întrețin, sub pretextul interesului național, propriul cult al autorității și personalității.
În poliție, ca și în politică, a intrat cam cine a vrut. Au avut succes mai cu seamă cei care au înțeles că discursul despre siguranța cetățeanului, prosperitate, binele public, interes național etc. este o abureală să-i amețească pe plătitorii de taxe și să le anestezieze portofelele. Selecția s-a făcut în funcție de slugărnicie și de spiritul de sacrificiu care deseori le-a pretins să renunțe la onoare și morală pentru binele suprem al șefilor. În viziunea politrucilor, traseul evoluționist culminează cu omul politic. Magistrații, demnitarii din administrație, polițiștii și alții ca ei sunt pe creanga inferioară, cea a primatelor, iar oamenii de rând au fost plasați undeva, la nivelul protozoarelor, carne de tun fiscal, numai buni să îngrașe oligarhia și conturile ei. De aceea, politicianul îi pretinde cu îndreptățire statutară polițistului (jandarmului sau pompierului) să fie fidel directivelor de partid și de stat. În viziunea ierarhică a politicienilor, ministrul de Interne ocupă o poziție subalternă pentru că este numit pe criterii politice (adică în funcție de slugărnicie și disponibilitate). Pion otrăvit al jocurilor de putere, subordonat nu prim-ministrului, ci șefului de partid sau abstractei camarile politice care negociază raporturile de putere, ministrul are o durată de viață limitată de sabia care-i stă deasupra gata să-i găurească aria lui Broca cu tot cu zona vorbirii, dacă se umflă în pene prea mult.
Cariera ministrei Dan intrată acum în zona crepusculară a jocurilor politice este un exemplu de manual. Și-a făcut debutul în viața profesională la nici douăzeci de ani ca secretară de școală generală în Videle. A parcurs împiedicându-se din grabă treptele ierarhiei de conțopiști, iar viața i s-a schimbat radical după întâlnirea cu Liviu Dragnea (căruia i-a fost subprefect). Și-au apreciat reciproc potențialul: ea într-o poziție de apporte etern, el premiindu-i loialitatea ca un stăpân recunoscător. În scurta, dar bogata carieră de ministru, doamna Dan a bifat toate gafele, greșelile și abuzurile posibile: a permis arestarea sau amendarea oamenilor doar pentru că protestau pe stradă sau pe internet, a amuțit poliția călare împotriva manifestanților și acceptă cu seninătate necuvântătoare adoptarea unor coduri penale care ar putea să restrângă mult eficiența poliției în ancheta infracțiunilor. Însă trebuie să remarcăm că ea nu e cu nimic mai rea sau mai bună decât ceilalți miniștri de interne din ultimii 75 de ani, iar în comparație cu alții pare doar o victimă a circumstanțelor politice agravante. Incidentul cu polițistul pedofil care a abuzat sexual niște copii zilele trecute nu face decât să devoaleze ca o radiografie scheletele din dulapul ministrei de Interne, dar și ce se află sub exoscheletul instituțiilor puterii.
În România sunt zeci de mii de copii abuzați și despre ei ar fi trebuit să se vorbească de decenii, nu doar în ultimele patru zile. Numărul lor, dacă e să ne luăm după Vișinel Bălan, candidat fără succes la Cameră și apărător al drepturilor copiilor (extraordinara lui poveste o puteți găsi aici), crește vertiginos pentru că societatea se face că nu vede sau este mai preocupată să mușamalizeze agresiunile fizice, sexuale, emoționale împotriva copiilor. Multe dintre abuzuri sunt considerate doar niște mofturi ale corectitudinii politice și sunt tratate cu flit. În 2015 peste o mie cinci sute de copii au fost instituționalizați după ce părinții lor au fost decăzuți din drepturi. Și Vișinel Bălan nu este singurul care spune că numărul cazurilor ar putea fi de câteva ori mai mare însă că, din pudibonderie sau complicități de familie, nu sunt raportate. Chiar și-așa, conform statisticii, copiii sunt, într-o copleșitoare majoritate, victimele abuzurilor de tot felul. Dintre cazurile de abuzuri din 2015, de pildă, 270 au fost abuzați sexual, jumătate dintre ei de membri ai familiei, iar 19 au fost exploatați sexual. Anul 2015 nu diferă prea mult de alți ani, poate doar prin faptul că intervenția autorităților a fost mai energică. Sau, poate pentru că delictul pare impunibil, numărul abuzurilor a crescut exponențial. Însă copiii, ca și alți membri vulnerabili ai societății (bătrâni, infirmi, minoritari de orice tip, ba chiar și femeile, într-o societate „tradițională” plină de machos și paternalisme), receptează din plin (și de multe ori dureros) frustrările unei societăți incapabile să-și rezolve marile probleme și diferendele cu autoritățile. Nici măcar familiile lor nu-și mai bat capul cu ei. Cei doi copii agresați sexual de polițistul Eugen Stan, de pildă, erau singuri pe stradă. Ca și Ionuț Anghel, un copil de patru ani lăsat nesupravegheat împreună cu fratele său într-un parc din Capitală și sfâșiat de câini. Ca și Robert, un băiețel din Vaslui, care, lăsat singur vara trecută în mașină, s-a sugrumat cu fereastra activată automat. Acum câteva săptămâni, în Constanța, o mamă și-a lăsat copiii nesupravegheați în mașină, ba a uitat și cheile în contact. Aceștia au reușit să pornească motorul și doar norocul i-a salvat de la un sinucigaș tur al litoralului și al presei tabloide. Cam tot pe-atunci, un copil de doi ani, lăsat singur acasă, a căzut de la etajul nouă al unui bloc din Timișoara. Lista copiilor sacrificați de nepăsarea, neglijența sau iresponsabilitatea părinților/societății este interminabilă. Poate mai mare ca aceea a abuzurilor.
O posibilă explicație este că oamenii nu se mai uită în urmă (la propria copilărie, la părinții lor), iar dacă o fac, nu mai înțeleg mare lucru. Valabil când vine vorba despre comunism și boșevism, despre dictatură, capriciile vremii și dezastrele istoriei. Condamnarea comunismului a fost o parodie de prost gust, un exorcism ieftin al sentimentelor de vinovăție pe care le vor fi simțit unii, minoritari. Comunismul a devenit capitalism de stat și resursa cea mai importantă de putere și influență a fostei Securității și a marionetelor politice a acesteia. Mai toate raporturile de putere ale actualei societăți trebuie citite în registrul subordonărilor oculte și al relațiilor privilegiate care au supraviețuit evenimentelor din 1989 și s-au adaptat. Atunci când ministra de interne a anunțat că vrea să schimbe un subordonat (de fapt, un insubordonat care criticase proiectele de modificare a codurilor justiției) cu un altul, mai docil, s-a dovedit că nu ea poate lua această decizie, ci prim-ministrul, de parcă acesta ar fi fost răspunzător de bucătăria internă a ministerului de Interne. Dar când prim-ministrul i-a cerut, la rându-i, cu delicatețe de picamer, să-și dea demisia pentru că gestionează prost cazul polițistului pedofil, s-a dovedit că nici ministra nu este subordonată șefului de cabinet, ci șefului de partid. Cum ar veni, unul pe față, unul pe dos. Ca o scurtă digresiune, în ultimele zile ar fi a doua femeie silită să demisioneze din guvernul în care Daea și Pop continuă să se bucure de o susținere necondiționată profesional, gramatical și logic.
Cu siguranță manualul NKVD a intrat în sângele administrației și-și împrăștie spirocheta: ierarhia oficială este o întreagă brambureală savant organizată pentru ca din toată confuzia să câștige nu ierarhia oficială (praf în ochii opiniei publice), ci interesele mafiei politice. Ciocnirile aparent haotice dintre nucleele dure și moi ale puterii nu dovedesc lipsa de premeditare, ci dimpotrivă o foarte subtilă repartizare a responsabilităților, până la superiorii ierarhici. Sunt optimiști cei care văd în contradicțiile dintre prim-ministru și șeful PSD un semn al luptei de partid. Ei cred că partidul lui Iliescu nu va părăsi istoria cu o explozie, „ci cu un scâncet”, cum spune poetul. Însă nimic din istoria PSD nu ne face să credem asta. Poate doar, în alte vremuri emoționale și cu alte semnificații subterane, scindarea FSN-ului în PD și FDSN (martie 1992) și divorțul în stil românesc între Petre Roman și Ion Iliescu. Alte glasuri, alte încăperi.
Oricum, cei care ies în stradă pentru a păstra justiția așa cum e acum ar trebui să bage de seamă că, ajunsă în zona crepusculară criptocomunistă, istoria României tinde să se repete obsesiv. Ar trebui să-și rezerve un dram de luciditate și precauție ca să nu cadă peste ei statuile acelea mari pe care le încarcă cu coroane de flori. Am intrat în democrație cu un pasiv de sute de mii (milioane) de abuzuri. I-a cercetat cineva pe procurorii care investigau cazurile de avort ilegal până la moartea pacientei? Au fost pedepsiți cumva magistrații care au administrat dosarele revoltelor din Valea Jiului sau Brașov? Mai știm ceva despre dosarul lui Gheorghe Ursu, Frumușanu, Crăiniceanu? Ce s-a mai întâmplat cu polițiștii care-i băteau pe Radu Filipescu, Gabriel Andreescu sau Doina Cornea? Dar cu cei care-l condamnau pe Petre Mihai Băcanu, deținut politic, pentru furt de mașini? Au fost anchetate cazurile celor morți pe când se construia Casa Poporului (o carte pe nedrept uitată pe acest subiect, aici)? Magistrații, autori ai unor abuzuri fără precedent în istoria României, cei care au transformat întreaga istorie a dreptului de după ultimul război într-un uriaș caz de malpraxis judiciar în formă continuată, abuzând drepturile omului din toate pozițiile, au ajuns reprezentanții „măreției dreptului”, dornici să aplice cu anasâna „democrația liberală”, ca și odinioară pe cea a proletariatului, cu ajutorul serviciilor secrete și al Ministerului de Interne. Fără aceste straturi-straturi de complicități și servicii reciproc avantajoase nu am vorbi despre cazul polițistului acuzat de pedofilie. Acesta, de altfel, nici nu era la prima abatere. Istoria lui profesională este plină de povești deocheate și plângeri de abuz sexual (șapte cazuri de pedofilie și o acuzație de viol). Dosarele lui au fost ascunse de colegii lui binevoitori, când nu s-a dispus sistarea cercetărilor sau neînceperea urmăririi penale. Era om de încredere, șoferul șefului său care l-a protejat și în ultimul act al carierei profesional, cel sexual.
Aceste acuze au fost ignorate sau minimalizate cum au mai fost alte mii de cazuri de abuzuri polițienești de tot soiul. La urma urmei, când întreaga populație este abuzată din toate pozițiile birocratice de politicieni și administrație, de ce s-ar mai sinchisi cineva de cazuri particulare? De ce ar mai avea cineva sentimente de vinovăție într-o țară pentru care trecutul recent pare să fie doar o sursă de nostalgie? Nicicând nu a fost mai evident în istoria României că, dacă memoria moare, totul e posibil, legitim și moral.