În vreme ce marii șefi de partid și animăluțele lor politice de companie de pe toate palierele menajeriei hărțuiesc limba română până când o transformă într-o pată inumană, un jurnalist furios și influent a fost amendat pentru că, înfierbântat de apariția exotică a Vioricăi Dăncilă, noul prim-ministru, a făcut o comparație care l-ar fi încântat pe Rousseau vameșul, dar pe care Consiliul pentru Combaterea Discriminării, a cărui gândire devine tot mai orfană de dimensiuni, a considerat-o incorectă din punct de vedere politic. Această amendă, alături de alte crime și pedepse, și ele aparent arbitrare, constatate și aplicate de Consiliul Național al Audiovizualului, dau noi, nesperate și disperate dimensiuni de penitenciar libertății de expresie.
Nenumăratele institute academice care studiază lingvistica, stilistica și comportamentul deviant al cangurilor șchiopi trec îngăduitoare cu vederea însângerații câmpi lingvistici pe care-i bat politicienii. Nu revoltă pe nimeni supliciile la care e supusă fără anestezie limba română, altminteri sărbătorită ca Zi națională, cu fast, peltele parlamentare, artificii și salve de tunuri fiscale. Într-o lume unde aleșii și culeșii își produc industrial și natural monumentele funerare lingvistice, jurnaliștii și moraliștii sunt în pericol să-și pună lexicul la amanet ca să poată plăti pentru învolburările figurile de stil în care le alunecă limba sub presiunea realității.
Stilistica amenință să devină tot mai costisitoare, mai ales că fauna demnitarilor este tot mai stimulativă. Deși îmbrăcați în diplome, cu CV ca o varză de Bruxelles, plin de cursuri postuniversitare, de masterate și doctorate (sunt zeci de demnitari care au chiar și două doctorate, iar masterate fără număr!), coeficientul de inteligență a scăzut sub cota de avarie. Sau poate că a rămas același, dar se împarte la mai mulți beneficiari. Competențele profesionale, așadar educația, se spune că sunt - nu-i așa? - factorul principal de evaluare a meritelor, dar cine mai poate spune care sunt competențele profesionale într-o țară în care promovările se fac pe baze politice?
Noul prim-ministru, muza fatală care l-a împins pe jurnalistul pomenit mai sus în păcate lingvistice, este absolventa unei facultăți de foraje și exploatare minieră la o universitate plasată undeva într-un străfund puț de cărbuni fosili față de culmea primelor o mie de universități din topurile mondiale. A crescut politic și profesional în Videle, pepiniera personală a lui Liviu Dragnea. S-a strecurat modestă într-o lume a bărbaților, primind roluri minore, de figurantă. A învățat astfel că tăcerea e de aur. Și aur a primit: a ajuns europarlamentară. S-a remarcat, ca și mulți alți colegi de partid și de stat, prin banalitatea biografiei în care excepția și diferența au făcut-o dăruirea politică.
Acuma că partidele își promovează oamenii în structurile de conducere pe bază loialității (adică a slugărniciei botezată oficial „devotament”) față de principii partidului (un alt nume pentru „interese mafiote”) este treaba lor, dar hohotele isterice pe care le stârnesc la aparițiile lor publice și oficiale riscă să ne fractureze limbile și libertatea cuvântului mai ceva ca în cazul jurnalistului pomenit mai sus.
Ministrul justiției are prestația unui tractorist amator și competențe îndoielnice, deși rector, profesor doctor și conducător de doctorate la o universitate de prestigiu local (plasată pe locul 827 în World Universities Rankings, dar pe locul trei într-un clasament al universităților românești, ceea ce spune multe despre infatuarea și cecitatea mediului academic autohton). Ministrul sănătății, Sorina Pintea, se remarcă prin faptul că a renunțat după alegerile din 2016 la funcția de senator pentru a rămâne manager al Spitalului de Urgență Baia Mare. Ce o mai fi făcut-o să candideze? Speranța că va putea fi și manager de spital, și senator, probabil. Oricum, pare s-o recomande și faptul că și fiul ei a lucrat în domeniu. Lucra la o drogherie privată și era specialist în euforizante și anabolizante, iar în 2011 pentru că era recidivist, a fost condamnat la șase ani de închisoare.
Însă noul ministru al Educației a reușit imposibilul: încă dinainte de a fi învestit, ni l-a șters din memorie pe predecesorul său. Valentin Popa lăuda într-un interviu excepționalismul educației autohtone, susținând că „e păcat că umbrim aceste valori ale învăţământului românesc printr-o scoatere în evidenţă a unor elemente nu atât de importante, cum ar fi plagiatele.” Nici nu ar fi multe lucrările plagiate, vreo 0,1% din tezele de doctorat (din 60 000! ca să nu le mai socotim și pe cele anterioare lui 1989), „mai ales în condiţiile în care nici legea după care ar trebui să îi condamnăm nu este chiar perfectă”. Le-a întins așadar o ramură de măslin tuturor colegilor care se simt cu musca pe căciulă. Nu e de mirare că a cucerit publicul de partea sa.
Popa a fost rector al Universității din Suceava (instituție reprezentativă numai pentru „excelența învățământului românesc”, de vreme ce este inexistentă în topurile mondiale) și conducător al unei morganatice organizații transuniversitare care luptă pentru drepturile profesionale și creșterea finanțării bugetare. Pe pagina sa de prezentare, citează vorbe memorabile: Nimeni nu e de neînlocuit, dar, uneori, este nevoie de mai multe persoane pentru a înlocui una singură. Se flatează prin gura de aur a cântăreței de jazz Claire Martin, dar nu înțelegem de ce parte se plasează pe sine însuși: este persoana de neînlocuit sau face parte din echipa de înlocuire a celor de neînlocuit? S-a remarcat, așadar, din primele clipe prin româna rustică pe care o vorbește și prin ideile inovatoare despre plagiat și educație. În ceea ce privește viziunea sa asupra plagiatului (conform vechiului dicton universitar „Când iei dintr-o carte e plagiat, dacă iei din două e compilație iar dacă furi din trei e lucrare proprie”) nu e de mirare: el însuși are probleme după ce unii au descoperit că o parte din articolele cu care și-a condimentat biografia profesională sunt, în fapt, unul și același studiu cu altă pălărie. Straniu este că în autoevaluările ARACIS, universitatea pe care a condus-o se laudă că vânează plagiatele cu laserul. Facultatea pompos denumită „de inginerie electrică și știința calculatoarelor”, al cărei profesor și șef absolut a fost, folosește un soft de descoperire a plagiatelor care pare să nu funcționeze însă și în cazul administratorilor de sistem.
În 2011 când la ordinul ministrului de-atunci Daniel Funeriu s-a făcut o primă evaluare conform normelor academice europene a tuturor instituțiilor de învățământ superior, universitatea actualului ministru Popa, rector încă de pe-atunci, era evaluată în ultima categorie, a treia. Adică undeva la nivelul unei școli profesionale postliceale cu drepturi masterale și doctorale extrem de limitate. A urmat un proces împotriva Ministerului, câștigat la puncte doi ani mai târziu de universitatea suceveană. Valentin Popa spunea atunci că e „o victorie tristă” pentru că „acea calificare (ministerială, n.m.) a șters producția științifică a colegilor mei.” E greu de știut la ce „producție științifică” se referă de vreme ce, la o simplă cercetare pe Google Scholar - motor de căutare pe Internet care stabilește vizibilitatea academică - nu descoperim decât studii apărute în analele Universității, citate în ping-pong de colegii autorilor. Nu știm nicio cercetare de geniu sau măcar remarcabilă făcută acolo, cum nu putem descoperi niciunde în universitățile ai căror rectori (peste patruzeci) au sărit să sprijine candidatura lui Valentin Popa la conducerea ministerului. Mediocritatea susținătorilor, invizibilitatea muncii și competențelor profesionale la nivel european sunt depășite doar de infatuarea academică autohtonă care, din pricina privării de oxigen, suferă de halucinații de cheson și fund de mină manifestate prin mania grandorii și narcisism. Numai așa se explică monumentul de lingușeală care este scrisoarea-adeziune de susține a lui Popa. PSD și ALDE au o majoritate confortabilă dovedită de votul pentru noul cabinet, așadar „catindatul” partidului nu ar fi trebuit să se teamă decât de un vot de blam din partea Institutului de lingvistică Iorgu Iordan-Alexandru Rosetti care are însă probleme de dislalie când vine vorba despre puternicii zilei.
E drept, cadrele didactice din Universitatea Babeș Bolyai pretind că nu au fost consultate la semnarea scrisorii, iar rectorul susține că nu știe cine i-a plastrografiat semnătura. Însă recentele declarații ale ministrului despre plagiat pun lucrurile într-o nouă perspectivă căci o semnătură plagiată nu mai pare atât de importantă când e vorba despre valoarea profesională, „producția științifică” și „valorile învățământului românesc”. În treacăt fie vorba, rectorul de la UBB a semnat alte scrisori poate la fel de compromițătoare (de pildă acest apel naționalist. Și atunci doi dintre academicieni se plângeau că semnătura lor a fost plastrografiată, semn că semnăturile „în falș” se poartă în lumea universitar-academică, alături de plagiate). E semnificativ poate că nu și-a dat deocamdată nimeni demisia în semn de protest pentru încurajarea acestor infracțiuni educaționale (în afara rectorului Universității București, fost ministru, demisionat din Consiliului Național de Atestare a Titlurilor Universitare, instituție oricum disfuncțională). Oamenii au preferat fie să devină complici (în cel mai bun caz prin tăcere), fie să se reprofileze profesional, fie să emigreze.
Așadar, nu știm pe cine au reprezentat cei peste patruzeci de rectori care au semnat scrisoarea cu pricina, dar acest fapt nu are importanța scrisorii în sine, care a întredeschis o fereastră către noaptea care domnește în sânul autonomiei universitare. Iar dacă ne uităm la calitatea educației din aceste instituții de învățământ superior, dacă le supunem criteriilor europene de performanță, universitățile cu pricina ar pieri înghițite de infinitul mic al lipsei de valoare. Faptul că noului ministru i se face un merit din dublarea numărului de studenți într-o universitate cu performanțe submediocre, de pildă, nu este decât un fel invidie prietenească a celor care ar vrea să primească o finanțare mai mare de la buget, păstrând actualele performanțe academice și aceleași fișe de curs îngălbenite de trecerea timpului.
Educația românească nu are nicio șansă fără o analiză serioasă a perspectivei profesionale a absolvenților. Deocamdată sensul educației universitare este obținerea unei diplome, pentru că așa se fac angajările (cel puțin la stat) pe baza educației fictive oferită de învățământ (mulți angajatorii privați trebuie să organizeze cursuri de calificare pentru absolvenți), așa arată sistemul educativ, cu unități supraponderale, cu praguri de admitere cât mai jos pentru a intra cât mai mulți, transformând arta subtilă a educației în industrie și deturnare de fonduri. Programele universitare nu au mai fost evaluate de veacuri, facultățile sunt comunități tribale în statul în stat care este universitatea. Din respect colegial academic, profesorii nu mai au cenzori profesionali (evaluările peer-to-peer sunt niște glume de autobază), iar șefii de catedră ajung dictatori de buzunar peste asistenții lor. Cum s-ar mai putea face o analiză a conținutului programelor, cum ar putea fi acestea reinventate de la an la an, mai ales la universități ca aceea unde a fost rector informaticianul Valentin Popa? Cât de priceput putea fi omul acesta la limbaje de programare și ingineria telecomunicațiilor când nici să comunice gramatical nu poate? E de mirare că optzeci la sută dintre absolvenții de învățământ superior nu-și găsesc de lucru în specializările lor? E de mirare că primarul din Piatra Neamț s-a dus cu alaiul oficial să taie panglica unui closet dintr-o școală locală? Și, mai important, este de mirare că oamenii, după ce parcurg aceste trasee educaționale, tind să se identifice mai degrabă cu cei cu gramatică precară și logică de pavian? Coaliția submediocrilor va sufoca mereu excepția, iar meritocrația va mirosi mereu a pucioasă politică.
Închei cu două evenimente aproape invizibile în presă, cu toate că pline de semnificație: la o licitație cu obiecte din perioada comunistă au avut mare succes pozele cu Elena Ceaușescu la plajă și cele ale lui Ceaușescu și Castro. Multe produse s-au vândut cu prețuri mult mai mari decât cele de pornire, ceea ce ne spune că a fost o competiție sângeroasă. Interesant e că, deși comunismul a omorât zeci de milioane de oameni în vremuri de pace și de război, principiile și însemnele lui încă mai au căutare semn că omul nou evoluează în omul recent. Sunt vintage, trendy, fashionable. S-au adaptat ca gândacii la democrație creând partide, organizații și o piață liberă cu obiecte de cult al personalității. Pe de altă parte, în prezilele comemorării Zilei Holocaustului, ministrul Diasporei din Israel a dat publicității rezultatele unei monitorizări a conținutului antisemit de pe Internet colectat cu ajutorului unui soft de ultimă generație (produs nu la Suceava, ci în Israel, firește). Au fost identificate peste patru sute de mii de mesaje antisemite, iar Bucureștiul este pe locul trei în topul celor mai antisemite orașe la nivel planetar, după Santiago de Chile și Dnipro din Ucraina. N-o fie educația universitară în top o mie, dar reeducația ne plasează pe un loc fruntaș.