Liviu Dragnea și asociații au decis să pună pe picioare o nouă comisie specială, dedicată legilor securității naționale. Ei spun că ar fi o urgență și probabil că partidul intră în sevraj dacă nu are securitatea la care visează. Vor să analizeze cadrul legislativ existent și să dea o nouă viață securității naționale. Cu alte cuvinte, ar trebui să ne așteptăm la un nou pachet de legi pentru monitorizarea populației și, mai ales, a incomozilor, pentru că, la câte rufe se spală în public, intimitate nu mai e de multă vreme cuvânt românesc.
Sorin Șerb
Acum câtva timp așa-numitele legi Big Brother erau cerute în genunchi nu doar de politicienii și demnitarii apropiați Cotrocenilor (și CSAT-ului), care vor mereu să se țină la curent cu noutățile din viața celorlalți, ci și de un număr de asociații civile
Secretele dăunează sănătății mintale a națiunii....
care invocau contextul internațional pentru a-și masca propria slugărnicie și a bate poteci utile către Cotroceni.
A fost un pas timid către o Românie transparentă, fără secrete. Secretele dăunează sănătății mintale a națiunii. La urma urmei, dacă e să ne luăm după dosarele de la Consiliul pentru studierea arhivelor securității, cam așa s-a trăit vreme de cincizeci de ani în perioada comunistă, fără secrete, fără intimitate, dar cu multă intimidare. Se pare că România, ca o rachetă eșuată, nu reușește să capete viteza necesară pentru a ieși din plasa gravitațională a comunismului și e sortită să se reîntoarcă mereu și mereu la vechile năravuri. D-aia e revoluția permanentă!
De astă dată miza desfigurării legilor securității ar putea fi nu doar controlul persoanelor, ci și al instituțiilor de forță din CSAT și limitarea atribuțiilor prezidențiale în numirea conducerii acestor instituții. Comentând decizia luată de PSD de a înființa comisia specială, președintele Klaus Iohannis spunea că sunt posibile două scenarii. Primul ar fi că PSD este dornic „să ocupe toate instituțiile statului, să forțeze schimbări ale legislației în sensul unui control politic fără să colaboreze cu președinția, CSAT, armata, serviciile.” Este un scenariu prost, conchidea președintele. Al doilea scenariu (fantezist întrucât implică un sentiment de responsabilitate din partea coaliției guvernamentale) ar fi ca această comisie să propună cu adevărat modernizarea legislației în domeniul securității naționale. Și nu ar putea face acest lucru decât colaborând cu toate instituțiile implicate. Președintele Iohannis a tăcut apoi cu tâlc. Între președinte și coaliția guvernamentală se joacă un șah pozițional care începe să lase urme de sânge pe eșichier. S-a mai mirat cineva că, la câteva ore după aceea, i-a retras sprijinul doamnei Viorica Dăncilă? Poate fi o stratagemă pentru a face uitată vizita delegației PSD în Israel după ce Liviu Dragnea a afirmat că România își va muta ambasada la Ierusalim, iar guvernul a adoptat chiar un memorandum confidențial în această privință? Sau pentru a fi uitată observația ambiguă făcută de însuși Klaus Iohannis care, pentru a explica anunțul și vizita în Israel, evoca posibilitatea unor „înțelegeri secrete cu evreii”? Oricum, pentru a i se uita/ierta greșelile de dicție și corectitudine politică, președintele vrea capul Vioricăi Dăncilă. Motivele? Insubordonare, duplicitate și incompetență. Nu este o victimă colaterală a războiului total cu Dragnea și Tăriceanu, dă de înțeles președintele, ci plătește pentru comportamentul ei neprofesionist și pentru lipsa de loialitate față de jurământul depus la învestitură.
Așadar despre ce cooperare instituțională vorbește președintele? Cum ar putea coopera politicienii coaliției cu cel care le sacrifică și al treilea premier într-un an jumătate? Cum ar putea coopera cu toții când tocmai instituțiile implicate sunt ținta prezumată a modificărilor legislative? E ca și cum ai cere lupilor să coopereze cu oile (sau invers, că nu se mai știe cine e cine). Comisia pentru noile legi ale securității este controlată deplin de PSD iar în fruntea creierelor mari și mici care vor drămui legislația (și vor modela astfel viitoarea și mult-întârziata strategie de securitatea națională) se află Claudiu Manda, fiu, naș și cumătru al partidului care l-a creat. Este o stea pitică, dar promițătoare a politicii de grup de interese. Se spune că, în virtutea legăturii de suflet și conturi pe care o are cu ministra Muncii ot Craiova, s-ar fi angajat să spele onoarea, cazierele și registrele contabile ale unor nume sonore din spațiul locativ penitenciar românesc: Dinel Staicu sau Maria Schutz, pe vremuri protejata lui Mircea Geoană. Manda este și președintele comisiei permanente pentru controlul SRI și are acces nemijlocit, dacă nu la mijloacele, cel puțin la buzunarele și organigrama serviciului, într-o perioadă de cotitură în istoria tenebroasă a acestuia. Negate vreme îndelungată, protocoalele secrete care dovedesc sperjurul în formă continuată și repetată de care se fac răspunzători șefii de la SRI, DNA, Parchetul General sau Agenția pentru integritatea au fost scoase la lumina zilei. Au devenit astfel evidente relațiile simbiotice între toate aceste instituții în care funcționează, într-o continuitate istorică, un falanster informațional pentru controlul și gestionarea informațiilor, o cooperativă peste care tronează (știutor? neștiutor?) șeful CSAT, Klaus Iohannis. Audiat la comisia lui Manda, fostul șef de la Agenția pentru integritate, Horia Georgescu spunea că avea corespondență semiprivată cu șefii SRI alături de care a inițiat și a declanșat vânătoarea de capete politice (era vorba chiar despre integritatea lui Iohannis). Informațiile circulau pe rute secundare, ocolind traseul standard stabilit de lege. Însă șeful comisiei SRI nu s-a sinchisit prea mult de aceste informații. Claudiu Manda „pare să nu-și aparțină”, cum spune deputatul USR Lucian Stanciu Viziteu, coleg de comisie cu primul. Je est un autre, cu alte cuvinte. Ancheta făcută la SRI ar fi fost neprofesionistă, făcută după ureche, pe scurt o formalitate, spune deputatul USR, deși având responsabilitatea conducerii acestei comisii, Manda „are și responsabilitatea să facă tot ce îi stă în putere pentru a se afla adevărul. Au fost sau n-au fost abuzuri? Cum, cine le-a făcut? (...) Am dubii ca domnul Manda servește interesul public,” mai spunea colegul lui Manda. (Să reamintesc aici că abuzurile SRI, ilegalitățile comise de serviciu, încălcările drepturilor și libertăților individului ar trebui descoperite, cenzurate și pedepsite tocmai de această comisie.)
Lucrurile s-ar putea să nu schimbe prea mult cu o clonă a lui Dragnea la conducerea comisiei speciale pentru modificarea legislației securității naționale. Iar comportamentul represiv al instituțiilor statului (de forță sau nu) ne spune că, până la adoptare, viitoarele legi ale securității naționale au început deja să fie aplicate prin regulamente interne. Un exemplu recent: Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, o instituție altminteri somnolentă și ineficientă, a dat o amendă considerabilă unui site de internet dedicat pamfletelor, satirei și umorului. Pedepsea astfel publicarea unui text, e drept prost scris și cu un umor de cazarmă disciplinară, dar, în fine, un text umoristic marcat ca atare. Personal, sunt de acord că autorii ar trebui să plătească amendă pentru textele proaste cu care umplu paginile ziarelor, Internetul și rafturile librăriilor, dar amenda nu poate fi alta decât uitarea cititorilor. Cititorii de la CNCD nu au ochi însă decât pentru conturi și cecuri. Ei au luat decizia de a amenda pagina TimesNewRoman la sesizarea unor nume sonore din echipa feminină PSD de wrestling politic: Olguța Vasilescu, Viorica Dăncilă, Carmen Dan, Gabriela Firea și Irina Tănase, personaj principal al articolului cu pricina, cinci doamne strâns unite ca degetele unui pumn în jurul ideii de discriminare pe motive sexuale și psihologice. Ca un făcut, cel puțin trei dintre cele cinci nume sunt implicate în amendarea abuzivă a protestatarilor din Capitală (în orașele unde primarii nu sunt PSD, protestatarii, de vor fi fost, nu au fost amendați) pentru că manifestează (#rezist) împotriva corupției.
Întâmplarea face ca exact acum o lună să fi încercat eu însumi să sesizez CNCD în legătură cu mai multe texte scrise de un veteran al presei. Acesta evoca într-un limbaj suburban activitatea tinerelor reporterițe care și-ar fi croit un destin în cariera gazetărească nu prin pricepere și simț critic, ci prin cel erotic în relația cu șefii lor. În cererea trimisă, conform uzuanțelor, pe site-ul instituției, precizam locul și momentul apariției articolelor, invocând contextele și citând textele cu pricina. L-am identificat pe autorul acestora (mult prea celebru să fie confundat cu alte statui în viață) și m-am identificat cu nume, prenume, adresă, telefon și viziune de viață. Răspunsul la această sesizare a venit prompt ca ambulanța, adică în trei ore (la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității am așteptat inutil răspuns la cererile mele de două ori câte un an). Mi s-a spus, printre altele, că sesizarea mea este nulă întrucât nu conține adresa de acasă a autorului. De asemenea, nu conținea adresa persoanelor juridice implicate. Nu conținea nici motivele de fapt și de drept pe care se întemeia petiția și nici „dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.” Nimic despre conținutul în sine al sesizării, despre limbajul textelor, la fel de licențios și scandalos ca al pamfletului TimesNewRoman recent amendat. Cu asemenea exigențe, mi-e greu să-mi imaginez cum ar putea fi băgată în seamă o sesizare venită de undeva dintr-un orășel din provincie. Mai mult, răspunsul mi-a venit de la un expeditor care avea cuvântul support în adresă, ceea ce mă face să suspectez că e vorba despre un răspuns generat automat și că nicio persoană fizică nu s-a aplecat asupra sesizării mele cu graba și eficiența mortală cu care au studiat plângerea celor cinci femei fatale.
A durat trei săptămâni, inclusiv vacanța de Paște și mahmureala de după, pentru a-i sărăci pe jurnaliștii satirici de șaisprezece mii de lei. Au plătit pentru dreptul de a-și exprima părerea în o sută de cuvinte de câteva ori mai mult decât plătește un autor să scoată o carte proastă de cinci sute de pagini. Probabil că o gazetă ca Charlie Hebdo ar falimenta după două apariții. Dar la CNCD, ca și la Consiliul național al audiovizualului, la CNSAS sau la Curtea Constituțională sunt angajați bugetari desemnați conform algoritmului politic așa că de ce sperăm să apere altceva decât interesul grupului dominant de prădători politici? Iar lucrurile vor deveni și mai simple dacă va fi adoptată o lege care o completează pe cea privind egalitatea de șanse și tratament între femei și bărbați. Senatul a votat-o cu o majoritate zdrobitoare și e aproape sigur că și în Cameră va înregistra un succes de masă. O lege foarte utilă la nevoie, întrucât cele cinci doamne care au făcut contestație la CNCD au decis să ducă lucrurile mai departe, chemând siteul de umor în judecată, pentru a plăti scump vorbele alea ieftine. La urma urmei, ce mi-e umorul de cazarmă, ce mi-e cel de pușcărie? Proiectul care ar putea fi votat și publicat până la începerea de facto a procesului cu pricina prevede posibilitatea ca angajații Ministerului Administrației și Internelor, adică angajații petentei Carmen Dan, să poată da amenzi între trei mii și o sută de mii de lei pentru hărțuire sexuală și psihologică. Așadar, s-a zis cu cătușele fluturate la urechile penalilor. Nu mai poți trimite zeghe și lanțuri pe adresa lui Tăriceanu. Dacă scrii pe pagina de socializare La mulți ani, Ion Iliescu, cu executare! s-ar putea să trebuiască să muncești la căpșuni în Spania ca să-ți plătești amenda față de țară.
Proiectul, care nu este altceva decât legea defăimării altoită pe cea împotriva discriminării, a fost semnat nu doar de oamenii lui Dragnea și Tăriceanu, ci și de politicienii tineri, frumoși și liberi din USR și PNL și ne demonstrează că pentru politicieni democrația funcționează uniform și unilateral, adică doar pentru a da o spoială de legitimitate instinctelor lor autoritare. Este și un alt fel
Proiectul, care nu este altceva decât legea defăimării altoită pe cea împotriva discriminării, a fost semnat nu doar de oamenii lui Dragnea și Tăriceanu, ci și de politicienii tineri, frumoși și liberi din USR și PNL...
de a dovedi că politicienii detestă libertatea de expresie. Nu libertatea asta i-a adus în parlament și pe primele băncuțe în partid, la picioarele șefilor. Mai puțină libertate de expresie nu înseamnă însă privarea de libertate. Parlamentarii care nu mai știu cum să controleze și să îngrădească libertatea de expresie discută zilele acestea o lege privind pedepsele alternative.
Această lege ar putea să facă mai comodă recuperarea după furturi și acte de corupție. Camera a votat confortabil (170 de voturi pentru, 81 împotrivă, șase abțineri) pentru ca pușcăriașii să se bucure de viață la fel ca și victimele lor. Astfel, cei condamnați la mai puțin de cinci ani pușcărie vor putea să execute pedepsa pe canapeaua din sufragerie. Unii ar putea chiar să transforme pedeapsa într-o leneveală de week-end, în restul săptămânii făcându-se din nou utili societății. Vor putea petrece închisoarea cu prietenii la televizor. Cum să nu râdă la sitcomuri, indiferent că se petrec într-o sufragerie americană sau în sala Parlamentului? Mai ales că în multe sunt și ei personaje?