Guvernul se pregătește de angajări. Nu puține, aproape zece mii de persoane: o mie la Casa de pensii ca să lingă dosare și aproape nouă mii la ministerul de interne pentru vânătoare de capete de nevaccinați. Pentru o coaliție care promitea, odată ajunsă la guvernare, să reducă drastic efectivele de bugetari ca să facă economii e enorm. Alibiul acestei inconsecvențe este perioada de criză socială și sanitară prin care trecem. Fără această legiune de îngeri de pază, nu am face față bolii și sărăciei.
Va fi un efort salarial important, pentru că se presupune că toți cei angajați sunt experți care vor fi plătiți ca atare: trebuie să aibă ani de pregătire și să facă față unor examene de competență. Că așa e România meritocrată: e plină de competenți. Nu se mai angajează nimeni pe pile ca ospătărița angajată pe post de inginer la Apele Române. Toată lumea are acum competențe: diplome, gradații, stagii de pregătire, medalii și confirmări. Educația costă. Dacă nu ești competent, ca soția ministrului de Interne Lucian Bode, nu te face nimeni expert la ministerul educației. Karina Bode, educatoare și directoare de grădiniță, ar fi fost instalată la șefia unui departament care se ocupă de educația timpurie. Ministrul Sorin Câmpeanu a irosit bună parte dintr-o conferință de presă evitând să răspundă clar dacă a angajat-o pe Karina Bode și cum. Devine tot mai neclar ce-l califică pe ministrul Câmpeanu în funcție, altceva decât complicitățile politice la care a fost parte de-a lungul carierei. La urma urmei, însuși prim-ministrul Cîțu devine dislexic atunci când trebuie să vorbească despre educația sa universitară: cum și cine i-a plătit școala în Statele Unite? Ce a învățat, cum și mai ales cât? Unde a dispărut doctoratul din CV-urile anterioare?
Florin Citu
Cultura angajării pe linie de înrudire profesională și/sau politică în România are multe subsoluri dintre care meritele extracurriculare par să fie cele mai importante, de fapt, decisive. De pildă, ca să mai dăm un exemplu din miile posibile, R.P, specializată în dansuri orientale și machiaj, a fost angajată ca expert la Transelectrica. Încă își mai oferă serviciile pe siteurile specializate, la sume modice. Poate că disponibilitatea de a se adapta oricărui mediu profesional, oricât de toxic, a făcut-o să dea concurs la Transelectrica. Nu știm ce fel de concurs: profesional, de frumusețe, de competență artistică? Leafa nu e mare, dar e satisfăcătoare pentru cei care aspiră la mai mult pe scara evoluției instituționale. Sistemul te inspiră și te aspiră. Dar nu e de mirare că s-a calificat pentru acest post: anterior, la recomandarea tatălui, șef de sindicat în Poliție pe vremea lui Gabriel Oprea, a lucrat și la Poliția Rutieră, responsabilă cu protecția muncii.
E lungă lista celor care au început ca experți pe salariul minim încălecând coama valului profesional și lăsându-se purtați departe de inerțiile istoriei, uneori chiar și în fotolii ministeriale sau în anticamera Cotroceniului. Când ajungi atât de departe, e clar că ai mușchi dorsali puternici și dosar beton. Ești adaptat târâșului instituțional, ai strămoși din precambrian care ți-au injectat în zestrea genetică reziliență și insistență, capacitatea de a te adapta oricărui dezastru atomic și cataclism cosmic.
Istoria nepotismelor, angajărilor pe pile și relații, conform dosarului de cadre sau competențelor extraprofesionale este lungă și stufoasă. Ar trebui studiată măcar pentru a-i vedea continuitatea. Toți politrucii egali sau mai importanți ca șefii organizațiilor de bază PCR și-au lăsat icrele în carnea administrației și politicii. Arborii genealogici ai multor competenți de azi se hrănesc din organigramele PCR și din ștatele de salariu ale Securității. Ideea de meritocrație pare o glumă de autobază. Asigurarea că miile de angajări se vor face conform competenței și experienței stârnește hohote de râs: doar dacă te uiți cât de competentă e ministra Muncii Turcan, una dintre care fac promisiunile, și riști să-ți luxezi mandibula de râs. Cât despre Raed Arafat, cel care patronează de la Colectiv și continuând cu pandemia de coronavirus marea debandadă de partid și de stat numită starea de urgență/alertă națională, cererea lui de suplimentare a numărului de posturi în sistemul de intervenții de urgență nu poate fi decât neliniștitoare: după câteva luni de dolce far niente, spitalele au început să funcționeze la roșu iar ministra Sănătății ne-a umplut agenda de zile roșii și valuri pandemice. Către sfârșitul lui septembrie, spune ea, trebuie să ne așteptăm ca valul patru, adică tulpina Delta, să atace la baionetă. Creșterea numărului de angajați din subordinea lui Raed Arafat pare un semn că alerta este cât se poate de serioasă proporțional cu psihoza terorii care ne face să acceptăm orice cheltuială la capitolele de securitate și siguranță națională care să ne apere de pericole de multe ori inventate).
Raed Arafat
E posibil ca, de fapt, relaxarea de peste vară care a umplut plajele și spitalele să nu fi fost decât o puncție practicată voluntar de guvern (cum „se lăsa” pe vremuri sângele) în conducta de adrenalină care amenința să explodeze în primele săptămâni de vară. Sunt mulți și tot mai zgomotoși cei care nu mai vor să se supună unei noi perioade de restricții și carantină. Sunt cei care se tem mai mult de „dictatura sanitară” decât de boala pe care o consideră o ficțiune bine recompensată de la buget. Sunt cei care cred că tratamentul este mai costisitor și dăunător decât boala. E drept că unele abuzuri (și cheltuieli aberante) par să le dea, parțial, dreptate. Nu puțini sunt cei care s-au folosit de boală ca de un scut pentru a manipula banii europeni și spaimele colective. S-au cumpărat aparate și consumabile în exces. Fostul ministru al Finanțelor Nazare pare să fi dispărut sub șenila istoriei tocmai pentru că s-a întrebat de ce a achiziționat România 120 de milioane de doze de vaccin. Poate pentru vreun comision? Sau pentru că dozele acelea trebuiau vândute? Întrebări retorice pe un deviz medical tot mai suspect. De asemenea, este neclar dacă noile cheltuieli cu valul de angajări pandemice a fost cuprins în recenta rectificare bugetară. Sau dacă vor fi acoperite din buzunarul de la piept de prim-ministrul Cîțu că tot se laudă el că a luat un împrumut derizoriu, puțin peste o sută de milioane de euro, cu o dobândă negativă, adică -0,04%. O dobândă de altfel nesemnificativă, care pălește față de zecile de miliarde împrumutate în ultimul an cu dobânzi mult peste media europeană.
Așadar, numărul angajaților la stat crește odată cu țara. Poate că de aceea se împrumută incontrolabil prim-ministrul, să aibă bani de salarii. Sau poate că i-a rămas în sânge de când a făcut în Statele Unite un împrumut de care nu s-a mai putut despărți și pe care ar trebui, se pare, să-l achite și azi. Sau poate că de aceea amână creșterea salariilor profesorilor deși ar fi trebui majorate de anul trecut. De altfel, mai trebuie angajați și vreo zece mii de directori, de data aceasta prin concurs, nu prin detașare politică, suntem asigurați. Numirile directorilor de școală sunt de multă vreme (dintotdeauna) politice. Ele au fost dictate de primari și consilii locale sau județene, de rețele și grupuri de interese, de subtile jocuri de putere și bani. Directorii de școală sunt persoane influente care deocamdată dispun cum vor de banii dați școlii și de soarta elevilor și a profesorilor. Sunt curele de legătură între buget și diverși interlopi agreați de aleșii locali. Școlile, mai ales cele din România rurală, sunt șantajate financiar și politic, iar examenele pentru noii directori sunt o ambuscadă în pragul noului an școlar: vor fi aleși în pripă, dar pentru patru ani de acum înainte, gestionari financiari pentru mai bine de o treime din școlile românești. E posibil, desigur, ca viitorii directori să fie angajați conform competențelor. Dar cine stabilește și evaluează competențele? Cât de imparțiale pot fi inspectoratele școlare județene, și ele pepiniere sau depouri politice? Viitorul și iminentul examen nu trebuie să sperie pe toată lumea: ministrul a și anunțat că e de partea „continuității.” Adică actualii directori interimari ar avea drept de preeminență la fotoliul de director pentru că ar fi competenți și adaptați nișei ecologice pe care au administrat-o până acum. Ministrul recomandă chiar inspectoratelor să-i avanseze la excepțional.„ Am solicitat tuturor inspectorilor şcolari judeţeni să ia în calcul favorizarea continuităţii(...) Nu cred că face sens să inventaţi noi directori, cu atât mai mult cu cât începe anul şcolar în curând, cu atât mai mult cu cât vom organiza concursuri,” declara ministrul Educației.
### Vezi și... ### România: Universul fără standardeDacă ne luăm după datele care au transpirat de la prima ședință a comisiei guvernamentale pentru aplicarea programului „România educată” (da! ce vă mirați? la șase ani de la lansare, e prima ședință de evaluare a stării de fapt), noii directori vor fi doar niște generali ai unei armate moarte. Ca de obicei, începutul anului școlar se înnămolește în date administrative. Ministrul de interne spune că 17 de mii cinci sute de „unități școlare” din cele peste 25 500 nu au autorizație de funcționare de la inspectoratele pentru stare de urgență. Peste zece mii de școli nu au paza asigurată și vreo cinci sute nu au nici măcar sobe să facă față iernii. Și nici cu efectivele de soldați ai educației nu stăm mai bine: abandonul școlar este cu câteva procente mai mare ca media europeană iar ponderea absolvenților de învățământ superior este cu aproape 15 procente mai mică decât cea europeană. Suntem, ca de obicei, fruntași la analfabetismul funcțional care a crescut mai mult ca economia, la toate capitolele, cu câteva procente față de anii precedenți, laq un nivel aproape dublu față de cel european, semn că România devine tot mai needucată, pe măsură ce discursurile devin tot mai triumfaliste.
Sunt tot mai multe semnele că analfabetismul funcțional al elevilor nu face decât să replice și să evidențieze analfabetismul celor care decid soarta educației și că, prin urmare, dacă e să căutăm resursa principală a analfabetismului funcțional vom găsi filoane bogate în inspectorate, minister, guvern și clasa politică. E suficient să vedem ce discrepanțe sunt între declarațiile politice, platformele electorale și programele de guvernare, pe de-o parte, și realitatea pură și simplă, pe de altă parte, pentru a vedea ce dificultăți de matematică, de citire și de înțelegere au politicienii noștri care una fac și alta spun. Faptul că au reușit, deși incompetenți lingvistic și matematic, să-și construiască un destin în viața publică, ba chiar să scrie strâmb și analfabet istoria ultimelor decenii, este încă un miracol evoluționist care spune că nu trebuie neapărat creieri pentru a supraviețui, e suficient să ai o piele suficient de tăbăcită și neapărat pumni cât nicovala. Poate nu ridici astfel școli și universități, dar le poți demola repede și definitiv.
*Opiniile autorului nu sunt neapărat cele ale Europei Libere.