Schimbări de nume de orașe și state în Europa și în lume

Presiunile politice și modele culturale au învins de nenumărate ori în istorie normele uzajului lingvistic, ale culturii sau ale tradiției.

Schimbări de nume de orașe și state în Europa și în lume

Turcia — Türkiye

În Europa, cea mai recentă tentativă de a modifica instituțional pronunțarea numelui unei țări este cea stârnită de Turcia. De-a lungul întregii conferințe de presă de marți 5 iulie, ținută în întregime în engleză, la Bruxelles, la sediul NATO, atât secretarul general NATO Jens Stoltenberg, cât și miniștrii de externe ai Suediei și Finlandei au evitat grijuliu să rostească numele englezesc al Turciei, „Turkey” și au pronunțat sistematic doar „Türkiye” (chiar dacă cu accent greșit).

Straniul exercițiu fonetic era o concesie făcută Turciei lui Erdogan, care de mai bine de un deceniu face un lobby intens la Washington și Londra, sugerând apăsat ca instituțiile academice, militare și politice anglo-saxone să impună înlocuirea în dicționare și în presă a numelui tradițional al țării în engleză: Turkey, prin numele turcesc domestic: Türkiye…

Argumentul, niciodată formulat explicit, este ideea că ar fi ridicolă coincidența între numele țării în engleză: Turkey, și numele păsării numite curcan sau curcă și care în engleză e tot… turkey.

Sigur, atât pe site-ul oficial al NATO, cât și pe cel al Națiunilor Unite (ONU) Turcia a fost întotdeauna înscrisă cu numele din limba sa: Türkiye, însă e prima oară că se caută impunerea acestei pronunții într-o altă limbă decât turca. Ironia e circulară: numele aproape milenar al țării -- Turkey -- este onorabil și shakespearian, dar pentru că englezii, după ce spaniolii au adus curcani din America, au crezut că păsările vin din Turcia, mergând apoi în America -- ca pilgrim fathers -- ei i-au zis vietății și acolo turkey, deși pasărea era băștinașă americană.

(Pentru anecdotă, așadar, în engleză turkey, curcanul, chiar vine de la Turkey - țara, căci era pasărea „turcească”… Dar și mai amuzant este că în limba turcă curcanul este numit „hindi” … Adică ar veni din India (ca și în franceză dinde = d'Inde)... Etc, etc.

Cehia — Czechia

Turcia pare pe moment a avea mai mult succes decât Cehia, pronunțată astfel natural și tradițional în română, dar care în engleză este «the Czech Republic», iar în franceză «la République Tchèque».

Cele două denumiri lungi au fost adoptate de la început în engleză și franceză din pricina caracterului fonetic nenatural al termenilor Czechia și Tchéquie… pe care însă Praga dorește să-i impună.

Macedonia… de Nord?

Cazul Macedoniei «de Nord» a putut atinge pe alocuri dimensiuni „ubuești”. Abia în ianuarie 2019, Atena și Skopje au ajuns la o înțelegere ce a pus capăt disputei vechi de 27 de ani, care bloca eforturile depuse de Macedonia pentru aderarea ei la NATO și UE.

Asta a făcut ca Macedonia (de Nord) să devină membră a NATO la summitul din iulie 2019. Opoziția Greciei fusese totală până atunci, câtă vreme guvernele succesive de la Skopje au refuzat să accepte schimbarea numelui țării, Macedonia, pe care Grecia îl consideră a face parte din patrimoniul său istoric.

Fosta republică iugoslavă a acceptat să se numească „Macedonia de Nord”, în loc de inestetica siglă FYROM sub care era cunoscută până atunci (Former Yugoslav Republic of Macedonia).

Atât de mare pare progresul, după aproape trei decenii de tensiuni care n-au făcut decât să destabilizeze și mai mult Balcanii, încât liderii celor două țări erau pe cale să fie propuși pe lista Premiului Nobel pentru Pace, așa cum au primit în 1994 Yasser Arafat, Shimon Peres și Yitzhak Rabin.

Mai peste tot în presă, însă, în toate limbile, redacțiile continuă să scrie și să spună «Macedonia» simplu, fără păs pentru presiunile politice.

Bielorusia - Belarus

„Belarus” sau „Bielorusia”? Când politica se amestecă cu bunul simț lingvistic, se ajunge la situația de azi, cu certuri în cadrul aceleiași redacții (sau chiar în familie), între cei care sunt cu „Belarus”,100% fără nuanță, apoi cei cu „Bielorusia”, cum s-a spus tradițional și, în sfârșit, cei toleranți, care consideră că lumea trebuie lăsată să zică cum îi vine mai frumos la stil și ureche, sau cum e mai în spiritul limbii.

În spiritul limbii este oricum vechea Bielorusie, cu locuitorii bieloruși, iar nu „belaruși”, dar argumentul politic al celor care vor noua denumire de Belarus este că așa doresc să li se spună oamenii din țara respectivă, cărora, ni se dau asigurări, nu le mai place Bielorusia (Rusia Albă), pentru că le amintește de Rusia. Așa că, ni se transmite, ei ar dori Belarus"â, care pe limba lor înseamnă... ei bine, tot Rusia Albă.

Pentru lingvist, argumentul că oamenii aceia din Minsk cer schimbarea numelui pentru a se delimita de Rusia (precum ni se spunea că cei din Zairul lui Mobutu nu mai vor colonialul Congo) nu stă în picioare, pentru simplul motiv că numele Belarus conține oricum „Rus” (Rusia), iar numindu-i pe locuitori belaruși în loc de tradiționalul bieloruși rămânem, de asemenea, cu „-ruși” în denumire.

Apoi, pe limba lor, întreaga mitologie a patriei este feminină, căci în limba lor Belarus (Беларусь) este un feminin, deoarece Rus’ (Pусь) nu e altceva decât… Rusia. Sunt de o feminitate absolută acele Pусь și Беларусь în imaginarul colectiv de acolo, ceea ce se pierde total dacă îi zicem țării, masculin: “Belarusul”.

Un alt argument pentru a rămâne la vechea denumire mai este apoi acela că presa din întreaga Europă care ne e nouă apropiată cultural: Franța, Italia, Spania continuă să spună Bielorusia. Cu „Belarusul”, românii se aliniază de fapt pe obiceiul anglo-saxon, la fel cum au făcut și cu schimbarea forțată a numelui istoric și literar Pekin, care pe vechiul continent european este numit Beijing doar în România (și în Marea Britanie, cf. mai jos). Toți ceilalți continuă să spună Pekin (cf. mai jos).

În sfârșit, pentru a pune capăt acestui aparent haos, unele redacții europene folosesc acum alternativ ambii termeni, Belorus și Bielorusia, chiar în cadrul aceluiași articol, ca să împace pe toată lumea. Ziare și site-uri de informații de calitate, precum Tageszeitung în Germania, sau Charlie Hebdo în Franța, alternează Belarus și Bielorusia în același text, în funcție de stilistică și cadența frazei.

Preluarea noastră mecanică a lui „Belarus” este așadar strict „anglo-saxonă”. În realitate, cum am spus, țara are o reprezentare iconografică feminină, Belarus e un termen feminin, numele „Belarus” conține oricum „Rus” (Rusia), iar numindu-i pe locuitori „belaruși” în loc de tradiționalul „bieloruși” avem oricum „-ruși” în denumire. Rus’ (Pусь) nu e altceva decât… Rusia. Русь și Россия sunt două forme perfect echivalente ale Rusiei, cel dintâi fiind folosit mai poetic.

Kiev — Kyiv: la vânătoare de și ï, Ï>

În zonele ocupate de ruși în Ucraina, precum Mariupol, s-a trecut la o rusificare masivă și la înlăturarea tuturor inscripțiilor în ucraineană. Hazardul istoriei și al evoluției limbilor face că inscripțiile în ucraineană sunt de multe ori ușor de recunoscut și de către un analfabet sau un nevorbitor de rusă ori ucraineană: cele două alfabete sunt aproape identice, dar diferența majoră și foarte frecvent vizibilă este aceea că ucraineana folosește în locul rusescului и, И.

Acest - i - nu este o inovație ucraineană și nu e un împrumut din alfabetul latin. Aici ucraineana este conservatoare, căci exista în alfabetul chirilic, iar ucraineana l-a păstrat, pe când rusa — nu.

În schimb, literele care în rusă se scriu и, И - reprezintă în ucraineană vocala închisă (care în rusă se scrie ы, Ы, ca în Крым, Crîm = Crimeea). De aceea numele capitalei Ucrainei, care se scrie în ucraineană cu и (î) și ï (i): Київ, s-ar citi pe românește Kîiv.

Neavând literă pentru vocala î (prima din cuvântul „înger”), engleza transcrie Київ prin Kyiv. De aceea este total incorect să scriem „Kyiv” (sau Kiyv) pe românește. Nu avem niciun y, Y englezesc acolo, ci este -î-, ca în întunecime.

Cel mai corect așadar pe românește este să să continuăm să scriem și să pronunțăm Kiev, cum apare de mii de ori la cronicari, la cărturarii vechi și în toată literatura română.

Olanda — Țările de Jos

Numele oficial al Olandei a fost întotdeauna Nederlanden (Țările de jos). Niciodată țara nu și-a spus Olanda, care e doar o provincie. Pașaportul lor a fost întotdeauna emis de Regatul Țărilor de Jos (Koninkrijk der Nederlanden), iar limba olandeză este: nederlands.

În limba engleză, așadar, altfel zis prin ambasade și organisme guvernamentale, guvernul olandez a decis să nu-și mai zică Holland, ci Netherlands. În engleză. Pe limba lor nu a fost niciodată altfel. Iar in engleză se spunea The Netherlands și până acum, în alternanță cu Holland. Cele două sunt perfect echivalente, la fel cum în franceză este indiferent dacă spunem Hollande sau Pays-Bas.

Nu ne oprește nimeni așadar să spunem Olanda în continuare. Ar fi chiar ridicol să vedem în presă că apar articole despre lucruri petrecute în Nederlanda. Vom continua să spunem Olanda, așa cum spunem Germania, iar nu Deutschland; Albania, iar nu Shqipëria și Grecia, iar nu Hellada.

Iar Țările de Jos nu putem, oricum, să îi zicem Olandei, cum vedem că se face deja. La noi s-a spus, istoric, Țările de Jos doar pentru provinciile acelea de la Renaștere care includeau și Belgia de azi. Este ceea ce englezii numesc simplu: The Low Countries.

Spunând „Țările de Jos” pentru Olanda de astăzi creăm mare confuzie în capetele elevilor. Bruxelles, de pildă, făcea parte din „Țările de Jos”.

Harcov — Harkiv

— «Deci comendantul, vădzând așè, i-a dat pe toți pe mâna lui Dumitrașco-vodă cu sila, și i-au dus cu vartă păn’ la Harcov. Și acolo încă, după ce-au trecut Țara Căzăcească, încă era păn’ la Harcov, cale de 2 dzile, un câmp pustiu între Harcov și Țara Căzăcească. Și acel câmp este șleaul tătarilor, când pradă de la Crîm. Și iară cu grijă și cu multă spaimă au mers, păn-au agiuns la Harcov.»(Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, Cap. XIX)

Doar pentru a spune că noi, pe românește, de sute de ani încoace, zicem și scriem Harcov, nu Kharkiv sau altele asemenea (la fel cum zicem Liov, iar nu Lviv etc.). Sunt localități istorice, intrate în fondul limbii.

Argumentul că acum oamenii de acolo scriu altfel e absurd. La urma urmei, spunem Belgrad, nu Beograd.

(Apropo: «i-a dus cu vartă» = «i-a dus cu gardă»... «Varta» era o gardă militară pentru Neculce, din nemțescul Wart.

Pe alte continente:

La fel de mari și inutile confuzii a creat și acceptarea insistențelor juntei birmane de a înlocui Birmania, numele tradițional al țării, prin Myanmar, deși limba din „Myanmar” continuă să fie numită de lingviști „limba birmană”, pentru că nu există alt termen și pentru că așa e cunoscută în dicționare si gramatici de mai multe secole.

Kirghizia — Kîrgîzstan

Am spus mai sus cum aceeași tendință spre o hipercorectitudine imaginară, inutilă și ucigătoare de spontaneitate se mai întâlnește și în noua tendință de a obliga jurnaliștii să spună „Țările de Jos” în loc de fireasca Olandă (creând astfel o confuzie inutilă cu Țările de Jos ale Evului Mediu, care includeau și Belgia de azi).

Am mai întâlnit asemenea monstruozități lingvistice și grafice, de pildă privind logica ortografică și frumoasa Kirghizie a lui Cinghiz Aitmatov (cel cu „Vaporul alb”, „Белый пароход”). Unii la noi au făcut din numele țării, binecunoscuta Kirghizie, un monstruos Kârgâzstan… Este evident absurd, pentru că în transcrierile fonetice noi folosim o singură literă pentru un sunet, așa că -î- nu va fi niciodată -â- în interiorul unui nume, pentru că de aceea îi spunem transcriere „fonetică”. Ar fi acceptabil, așadar, doar Kîrgîzstan, cu -î-, dacă n-ar arăta așa urât și impronunțabil și dacă locuitorii nu ar fi totuși kirghizi, iar nu kîrgîzi (sau, și mai hâd: kârgâzi).
Așa că ы din rusă și alte limbi cu chirilice este întotdeauna -î- în transcriere și niciodată -â-. Vom continua să spunem, așadar, cum e în românește (și în franceză și altele) încă din sec. XIX: Kirghizia și kirghizi, oameni care nu știu cum îi torturăm grafic.

«In Zaire»

Ne putem aminti și exemplul clasic recent care a fost, vreme de câteva decenii, țara numită abuziv Zair. Dictatorul Mobutu Sese Seko [Kuku Ngbendu Wa Za Banga] decisese, după o fantezie politică și naționalist-regională a lui, că fostul Congo belgian se va numi, din senin și artificial: Zaïre (cf. hitul de pop kitsch și glitz In Zaire al efemerului cântăreț Johnny Wakelin).

Imediat însă după moartea dictatorului, unul dintre primele gesturi ale noilor guvernanți a fost să reboteze țara Congo (République démocratique du Congo), chiar dacă vizavi, peste fluviul Congo, mai există o... République du Congo, fostul Congo francez (cu capitala Brazzaville), distinsă de Congo belgian (cu capitala Kinșasa).

Pekin: „In Xanadu did Kubla Khan”…

La fel, cum am spus mai înainte, presa din Italia, ca și cea din Franța sau Spania, de altfel (Pekín), nu s-a ostenit niciodată să accepte presiunile guvernului chinez de a trece la grafia mai fonetică Beijing.

Tot așa și în Portugalia (Pequim), Germania, Suedia și Olanda (Peking), Rusia (Пекин) sau Grecia (Πεκίνο). De fapt, în toată Europa numai românii au urmat exemplul anglo-saxon și au acceptat să treacă la grafia cerută de China (Beijing în transcriere pinyin), precum Erdogan dorea Türkiye, neluând în seamă faptul că englezii au făcut asta din rațiuni de prudență politică, deoarece până în 1997 Marea Britanie încă mai poseda colonia Hong Kong și nu dorea să supere Pekinul.

Europenii (cu excepția românilor) n-au acceptat așadar presiunile Chinei și au continuat și continuă să scrie Pekin sub toate formele sale istorice. Cum ar fi putut, de altfel, presa din Franța și Italia să schimbe numele orașului, când Beijing distruge orice urmă de poezie și istorie? Călătorii și aventurierii europeni au vizitat întotdeauna Pekin, care de altfel nici nu exista în vremea lui Marco Polo. Acolo, în textul scris în franco-venețiană al călătoriilor lui aflăm doar că a vizitat capitala Chandu (faimoasa Xanadu).

În Franța, de asemenea, capitala Chinei este doar: Pékin, precum întotdeauna în istorie și literatură. Ar fi fost și dificil să fie altfel. La urma urmei, Boris Vian a scris romanul „L'automne à Pékin", iar nu: „L'automne à Beijing”.