„Școală fără carte”

Elevii din R. Moldova sunt analfabeți funcțional - aceasta e una dintre concluziile unei evaluări internaționale, care arată că aproape jumătate dintre elevii din țară înțeleg o puțină parte din ceea ce învață și citesc la școală. Cea mai gravă situație este la sate, unde sărăcia le joacă festa atât elevilor, cât și profesorilor. În documentarul „Școală fără carte”, colegul nostru Nicu Gușan a arătat ineficiența gestionării unui sistem static și rigid, care a făcut ca școala de astăzi să nu mai fie atât de atractivă pentru copii.

„Școală fără carte”

Nicu Gușan: „Sunt mai multe motive din cauza cărora sau datorită cărora am decis să abordez și acest subiect în seria de documentare pe care noi le facem în cadrul emisiunii „Pur și simplu, Moldova”. În primul rând, am găsit un studiu, e vorba de Studiul internațional PISA (Programme for International Student Assessment), care cumva testează copiii din aproape 80 de țări pe trei domenii de bază, cum ar fi: lectura, științele și matematica. Păi, în acest studiu, Republica Moldova se plasează pe locul 50 și ceva din 79 de state, rezultatele sunt chiar foarte proaste, așa cum spun și specialiștii din domeniu cu care am făcut interviuri pentru documentarea acestui film. Am încercat să mergem în mai multe școli, mai ales în școlile din zonele rurale, pentru că, din câte am văzut, statisticile arată că acolo copiii înregistrează cele mai mici rezultate și discrepanța dintre școlile din sate față de școlile de la oraș este foarte mare.

Am mers să vedem cu ce probleme se confruntă aceste școli, de ce acești copii nu reușesc să atingă, cel puțin, un nivel de bază de competențe la aceste domenii pe care tocmai le-am enumerat mai sus. Probleme sunt foarte multe. În primul rând, găsim școli care nu au condiții elementare pentru acești copii, nemaivorbind de o bază de materiale didactice suficiente care să asigure cât de cât un nivel de educație, să-i spunem, suficient, astfel încât copilul să fie sigur că în perioada celor nouă ani de școală, de gimnaziu, de școală obligatorie, cel puțin, a luat de la școală minimumul ce-i trebuie lui în viață. Din păcate, nici măcar asta nu se întâmplă în foarte multe din școlile din Republica Moldova.”

Europa Liberă: Ai menționat despre acest minim de cunoștințe și cunoștințele de bază. Să înțeleg că e vorba despre așa-zisul „analfabetism funcțional”, dacă ne poți explica un pic mai multe despre ce presupune asta?

Nicu Gușan: „Studiul internațional PISA ce face? În linii generale, el măsoară competențele copiilor la cele trei domenii și cei care nu ating nivelul de bază de competențe la aceste trei domenii sunt considerați copii din grupul „analfabeților funcționali”. Ce înseamnă acest lucru? E vorba de copii care pot citi, dar care nu pot înțelege sau nu pot interpreta mesajul textului pe care îl citesc. De exemplu, pot citi datele unei probleme la matematică, dar nu pot înțelege ce trebuie să facă cu datele acelei probleme, cum să găsească soluția problemei propuse sau, dacă vorbim de literatură, e vorba de copii care pot citi acel text, dar nu înțeleg mesajul până la capăt și nu înțeleg îndemnul moral al acelui text. Și aici, unul dintre specialiștii cu care am vorbit în timpul documentării acestui interviu, dl Anatol Gremalschi, cred că explică foarte bine ce înseamnă acest „analfabetism funcțional” și cum se manifestă el. De aceea recomand celor care ne ascultă acum să urmărească acest documentar, în primul rând, pentru că acest subiect nu este neapărat unul prioritar pe agenda publică. Deși sunt foarte mari probleme și carențe în acest domeniu, nu vedem în spațiul public ca societatea, părinții, profesorii sau cetățenii, în general, să pună această problemă pe masa factorilor de decizie, să încerce să ceară educație de calitate, să ceară carte, de exemplu, părinții pentru copiii lor. E un subiect care, din păcate, și sunt foarte multe probleme la acest capitol, e un subiect care, nu știu de ce, nu ajunge pe agenda publică.”

Europa Liberă: Deși foarte frecvent, de fapt, este citat drept o prioritate numărul unu sau numărul zero, cum mai spun unii politicieni. Ce vă face să credeți că nu este așa, pe tine și pe experții menționați în acest documentar?

Nicu Gușan: „De exemplu, am fost într-o școală din raionul Ialoveni, care practic este în vecinătate cu capitala Republicii Moldova. Chișinăul este foarte aproape și te-ai gândi că aici condițiile ar trebui să fie mult mai bune, dar e vorba de o școală din satul Cigârleni, unde copiii învață în niște spații oferite de grădinița din sat. Asta după ce clădirea școlii a degradat atât de mult, încât nu mai putea fi exploatată, întrucât prezenta pericol pentru cei aproape 200 de elevi. Respectiv, ei au fost evacuați, au fost duși temporar în câteva spații oferite de grădinița din satul respectiv și deja de mai mulți ani acești copii învață acolo, fără condiții elementare. Deci, o soluție care s-a vrut a fi una temporară s-a dovedit a fi una de durată, de fapt, și nu se știe dacă cei aproape 200 de elevi de acolo vor avea vreodată o școală. Dar ce înseamnă asta?

Nu ne indignăm că ei învață în clădirea unei grădinițe, ne indignăm pentru faptul că acești copii termină nouă clase, absolvă un gimnaziu fără să fi văzut vreodată un laborator de chimie, un laborator de fizică, fără să fi văzut vreodată o sală de spor, nemaivorbind că nu au nicio baie, nici toaletă acolo. Știu, problema e aproape în toate școlile din zonele rurale, unde nu există o baie decentă, o toaletă decentă, de obicei toaletele sunt afară, fără condiții elementare. Chiar directorul acelei școli din Cigârleni ne spunea că au un veceu medieval, primitiv. Plus la toate, nu au nici măcar sală de mese, nu au o cantină, ca să înțelegeți, copiii de clasele primare mănâncă pe hol. Deci, e un hol în clădirea acelei grădinițe care nu se mai folosea, au pus niște mese acolo și copiii iau masa acolo. Despre ce fel de educație putem vorbi în astfel de condiții, când un copil absolvă nouă clase fără să fi văzut măcar o dată un experiment la fizică sau la chimie sau o sală de muzică, că nici asta n-o aveau? Deci, copiii se uită la televizor, ascultă cântece, piese la televizor și încearcă să repete ce aud acolo. Asta nu poate fi numită oră de muzică!”

Europa Liberă: Cireașa de pe tort era, de fapt, că alături sunt pereții și acoperișul unei școli în care, la un moment dat, s-a investit?

Nicu Gușan: „Da, a fost o tentativă de a construi acolo o școală cred că prin 2014, din informațiile pe care le-am găsit. Deci, aproape 10 ani se fac în curând și există o construcție acolo care se voia a fi școală, dar tot ce s-a reușit a fost să se ridice niște pereți și să se pună un acoperiș, dar construcția a înghețat. Deja de mai mulți ani nu se întâmplă nimic acolo și directorul gimnaziului din Cigârleni a zis că Consiliul raional spune că nu are bani să continue și să finiseze acea construcție și, probabil, nici autoritățile centrale nu vor merge acolo, pentru că știm că clădirile școlilor sunt de fapt în gestiunea autorităților locale, nu în gestiunea Ministerului Educației, nu Ministerul Educației construiește școli. E o chestie tehnică, dar pe care trebuie să o menționăm, pentru că de multe ori părinții cred că Ministerul Educației trebuie să vină să le îmbunătățească condițiile din școli sau să le construiască școli, sau să le facă reparații, dar, din păcate, legea funcționează puțin altfel și toate aceste lucruri țin de autoritățile locale. Și noi știm autoritățile locale din unele regiuni, știm bugetele lor anuale și nu ne putem aștepta ca un Consiliu raional dintr-un raion să-și permită să construiască școli.

Cel puțin, asta este scuza lor, sărăcia. De fiecare dată când s-a pus această problemă acolo, ei s-au scuzat cu sărăcia din regiuni și că nu sunt suficienți bani, dar nu pot să înțeleg de ce s-au investit milioane de lei într-o construcție care probabil știau că n-o să fie finisată vreodată, dar nu s-a găsit o soluție cu acești bani măcar să încerce să le aducă niște profesori care să vină periodic sau să facă naveta acolo din oraș, nu e atât de departe raionul Ialoveni de Chișinău, pentru că acolo e o problemă și lipsa profesorilor, nu au profesori de chimie, biologie, de franceză nu aveau profesori. De curând directoarea grădiniței din sat s-a angajat ca profesoară de franceză acolo în școală. Sunt o grămadă de probleme care, luate una câte una, puteau fi rezolvate în toți acești 30 de ani. Și aici vorbesc doar de exemplul unei localități, dar dacă ne ducem mai departe spre sud sau spre nord putem găsi situații și mai grave.”

Europa Liberă: Atunci când e vorba de un subiect atât de complex și vast ca sistemul educațional din Republica Moldova, îmi imaginez că misiunea alegerii personajelor, a unor unghiuri este încă mai complicată. Care a fost poate firul roșu pe care îl urmai în tot acest proces?

Nicu Gușan: „Probleme, într-adevăr, sunt foarte multe. Cumva să încerci să vorbești despre toate și să găsești soluții la toate într-un singur reportaj este complicat. Noi am încercat totuși să abordăm pe rând aceste probleme, astfel încât telespectatorului să-i fie foarte clar care sunt principalele probleme în sistemul de educație. Ne-am concentrat ca echipă care a lucrat la acest documentar sigur că în jurul elevului, în jurul copilului, deși nu ne-am permis luxul să facem foarte multe interviuri cu copiii, pentru că este un subiect sensibil și nici nu am vrut să-i expunem, nici nu am vrut să arătăm cu degetul spre ei. În încercările noastre de a vorbi cu ei, copiii au fost foarte sinceri. Atunci când îl întrebi pe un copil: „Ce ai făcut la ora de educație fizică?” și tu nu te aștepți neapărat la un răspuns, iar el îți spune că la educație fizică s-a uitat la televizor cum se fac exerciții, ca atunci când va veni vara și va fi soare să iasă și ei afară să facă exerciții, pentru că ei nu au o sală de sport acolo, în școală. Și pe timp de iarnă mai ales, nu pot ieși afară să facă sport, pentru că condițiile meteorologice, evident, nu permit acest lucru.”

Europa Liberă: Situația pe care ați observat-o și ați încercat să o documentați este una similară pentru alte țări post-sovietice sau alte țări care au avut un parcurs istoric similar ca și Republica Moldova?

Nicu Gușan: „O cercetare comparativă publicată acum câțiva ani de Expert-Grup arăta că, de fapt, Republica Moldova nici măcar nu cheltuie eficient banii pe care îi alocă pentru educație. Acolo era vorba de un studiu comparativ, s-au luat vreo 10 state post-sovietice din regiunea noastră, multe dintre ele cu același parcurs istoric și atunci când autorii cercetării au evaluat, au încercat să înțeleagă care este eficiența cheltuielilor pe care le fac aceste state în sistemul educației s-a văzut că Republica Moldova, de fapt, e iarăși undeva la coada clasamentului.”

Europa Liberă: Deci, pe de o parte, vorbim despre sărăcie, că nu avem bani, dar pe de altă parte, nici banii pe care-i avem nu-i gestionăm cum se cade?

Nicu Gușan: „Chiar și atunci când ne comparăm cu aceleași state din regiune, Republica Moldova rămâne repetentă, dacă putem să spunem așa. Deci, un leu investit în educație la noi nu dă aceleași roade ca și același leu investit în alte state, de exemplu.”

Europa Liberă: În documentar se vorbește și ai povestit anterior despre discrepanța dintre nivelul de studii în școlile de la orașe și de la sate. Dar cum ai văzut tu această diferență, când documentai acest subiect?

Nicu Gușan: „Școlile din mediul rural sunt de fapt școli mici și, respectiv, bugetul lor, așa spun directorii și administratorii acestor școli, este mic, având în vedere că lor li se alocă bani per elev. E un sistem de finanțare mai complicat, dar se alocă bani per elev și, în funcție de câți elevi ai în școală, atâția bani vei primi. Pentru noi ca să înțelegem, o școală din oraș care are 1.500 de elevi va avea mai mulți bani pentru anul respectiv decât o școală din mediul rural care are 120 de elevi. Bineînțeles că acest lucru se vede atunci când mergi în aceste școli. Nu cred că mai putem răbda încă 30 de ani să mergem într-o școală și să vedem niște materiale didactice prăfuite și depășite de vreme, rămase de pe timpul Uniunii Sovietice în acele școli, pe când vedem, iată, posibilitățile pe care ni le oferă, dacă pot să spun așa, vremurile în care trăim. „Clasa viitorului” este un proiect implementat în Republica Moldova de Ministerul Educației în parteneriat cu mai multe companii private, dar și parteneri externi și presupune digitalizarea procesului de învățământ în școli. Ce ar însemna asta? Asta ar însemna, în primul rând, oferirea copiilor tehnologiei care să-i ajute în procesul de învățare, dar și instruirea profesorilor ca să poată, de exemplu, să înțeleagă cum să folosească un anumit soft sau o tablă interactivă, sau cum să folosească anumite materiale didactice, cum ar fi, de exemplu, la ora de robotică.

Din păcate, acest proiect a ajuns cred că în vreo 10 școli și nu se știe dacă va continua și când va continua. Totul depinde de finanțarea pe care o vor primi, cel puțin așa spun cei care se ocupă de gestionarea și implementarea acestui proiect. Lucrurile se mișcă foarte și foarte greu, iar uneori, chiar și dacă sunt bani sau capacități, sau dorință, nu știu de ce ajung foarte greu în școli astfel de lucruri. Chiar și aceeași tablă interactivă probabil i-ar salva pe elevii din Slobozia-Chișcăreni, din școala cu predare în limba rusă de acolo, unde am ajuns atunci când am documentat acest film, sunt elevi foarte mulți care nu aveau nici măcar cărți. De exemplu, la biologie profesoara de acolo spunea că nu au cărți care să corespundă curriculumului din 2019, ei învață după niște manuale mult mai vechi și unele teme acolo nu sunt, iar ea zicea că soluția este să printeze ea acasă temele respective și să le aducă pe hârtie A4 elevilor.”

Europa Liberă: În acest documentar nu ai abordat tema impactului pandemiei COVID asupra sistemului de învățământ. A fost o decizie asumată?

Nicu Gușan: „Da, și pentru că acest subiect merită un documentar aparte. Dacă încercam să abordez și acest aspect în acest film, cred că trebuia să renunț la abordarea altor probleme care sunt în acest sistem de educație 30 de ani. Pandemia a venit în ultimii 2-3 ani peste sistemul de educație, unul și așa destul de șubred. Pandemia a venit cumva peste un sistem deja aflat în dificultate și cu multe probleme și am decis ca și autor să las tratarea acestui subiect pentru un alt film, pentru că aici avem la fel, cred eu, foarte multe aspecte și detalii care merită un film aparte.”

Europa Liberă: Ai încheiat filmul cu un aspect, aș spune eu, neașteptat, deși poate pentru unii jurnaliști deloc surprinzător. Ai subliniat că reprezentanții Ministerului Educației și Cercetării nu au anunțat disponibilitatea pentru a fi intervievați la momentul realizării documentarului. Nu le-ai dat tu timp destul să se pregătească?

Nicu Gușan: „Deși au confirmat solicitarea noastră, eu le-am trimis solicitarea de interviu, incluzând acolo toate detaliile pe care vreau să le vorbim, cred că i-a speriat, acum pot să intuiesc, dar nu știu motivul real din spatele deciziei lor. Probabil i-a speriat lista de probleme înșirate în solicitarea noastră pe care am fi vrut să le abordăm în interviu, dar, din păcate, după ce au confirmat primirea solicitării noastre, nu au mai venit cu un răspuns ulterior, ca să ne anunțe, așa cum fusese înțelegerea, să discutăm sau să avem acel interviu cu cineva de la Ministerul Educației. Spui tu, „deloc surprinzător pentru jurnaliști”, din păcate, da, noi ne-am obișnuit cumva cu atitudinea asta de multe ori, dar, ca să înțelegem, documentarul în sine nu a avut de suferit fără acest interviu.

Autoritățile trebuie să înțeleagă că jurnaliștii, indiferent de faptul că vor ei sau nu vor să ne acorde interviuri atunci când abordăm, credem noi, subiecte importante, aceste subiecte nu înseamnă că nu vor fi tratate în presă. Până la urmă, jurnaliștii vor aborda aceste subiecte și vor merge pe teren să filmeze, să vorbească în continuare cu oamenii, chiar dacă Ministerul Educației crede că prin evitarea unui răspuns ar descuraja jurnalistul să mai abordeze subiectul respectiv. Nu este așa, documentarul, cred eu, din punct de vedere și informațional, nu a avut de suferit fără acest interviu și cred că-mi permit să spun asta, pentru că oamenii, profesorii, directorii, copiii, specialiștii din domeniu cu care am vorbit în acest documentar au explicat totul pe îndelete, de fapt, cum stau lucrurile. Ar fi fost, desigur, corect să avem și punctul de vedere al Ministerului Educației, dar noi ca jurnaliști ne-am făcut datoria, am mers la ei și i-am rugat – i-am rugat, pot să folosesc acest cuvânt, pentru că le-am dat suficient timp să se pregătească pentru acest interviu, suficiente detalii despre interviul pe care vrem să-l avem cu ei. Cred că mai mult de o lună a durat așteptarea și în tot acest timp cred că au avut suficientă vreme să se pregătească de acest interviu, dar, din păcate, nu l-am mai avut într-un final.”