Istoriografia română a trecut întotdeauna foarte rapid și cu jenă peste episodul puțin glorios al «presupusei» scrisori către sultan a lui Vlad Țepeș, scrisoare care i-a servit drept pretext lui Matei Corvinul al Ungariei pentru a-l întemnița vreme de 12 ani pe dizgrațiatul fost domn al Valahiei.
Your browser doesn’t support HTML5
Scrisoarea lui Vlad Țepeș către Sultan — mărturia contemporanilor
Ni se spune că scrisoarea a fost «ticluită», «plănuită», «falsificată» pentru a-l compromite pe Țepeș. Textul scrisorii există însă, complet, reprodus exact (mai precis tradus din slavonă în latină prin grija cancelariei papale a epocii) și era considerat autentic de către contemporani. Scrisoarea e reprodusă de Enea Silvio Piccolomini în ale sale: «Commentarii rerum memorabilium, quae temporibus suis contigerunt».
Biblioteca Universitară de la Iași posedă ediția princeps a cărții Papei Piccolomini, pe care o consultam în studenție, la sală, altfel zis un incunabul, una din acele puține prime cărți publicate în prima jumătate de secol după invenția tiparului de către Gutenberg . Pentru prezentul articol am consultat ediția de la Frankfurt din 1614, accesibilă aici în facsimil de calitate
„Commentarii rerum memorabilium, quae temporibus suis contigerun”, de Papa Pius II, Frankfurt, 1614, pagina de titlu.
Acolo, la paginile 296-297 găsim întreaga istorie a lui Vlad Țepeș, așa cum era știută și relatată de contemporani. Este vorba de autentici contemporani, căci autorul, Enea Silvio Piccolomini (1405-1464), devenise Papa numit Pius al II-lea în timpul domniei lui Țepeș și a lui Matei Corvinul. Mai precis, a fost papă între 1458-1464.
Mărturia lui Piccolomini (Papa Pius) din ale sale «Commentarii rerum memorabilium» este deosebit de importantă, deoarece Piccolomini e probabil primul «jurnalist» autentic din istorie. Erudit nepăsător într-ale religiei, autor printre altele de literatură erotică, acesta Papă a călătorit enorm și știa să deosebească adevărul de minciună și o scrisoare falsă de una autentică. M-a fascinat, de altfel, întotdeauna «reportajul» său de la Muntele Tabor, relatarea misiunii sale de nunțiu papal pe lângă ereticii husiți din Boemia, unde el descrie foarte viu cotidianul «adamiților», acei pre-protestanți cvasi-comuniști care trăiau goi și fără nimic personal, precum Adam și Eva.
Cuvântul onestului Piccolomini, care nu condamnă niciodată pe nimeni în scrierile sale și nu emite judecăți morale, adaugă greutate tuturor celor pe care el le spune despre Țepeș și despre «dubioasa» scrisoare a acestuia către Sultan. Iată textul, din originalul latinesc. Am sărit doar în final câteva din ororile repetitive comise de Țepeș, care în textul nostru e numit «Ioan fiul lui Dragula»:
— «Vom purcede acum la descrierea cumplitei infamii și a naturii monstruoase a lui Ioan Dragula, ale cărui crime sunt atât de notorii printre valahii pe care i-a guvernat, încât nici o tragedie nu le poate depăși. Valahii sunt un neam ce locuiește dincolo de Dunăre, între marea Euxină și regiunea numită astăzi Transilvania, unde se află șapte orașe de limbă teutonică. Valahii vorbesc o limbă italică, însă o italică imperfectă și oarecum stricată (corrupta). Unii cred că acolo au fost trimise odinioară legiuni romane împotriva dacilor, care locuiau pe acele meleaguri, și că legiunile erau comandate de un anume Flaccus, de la numele căruia ei s-au numit mai întâi Flacci și apoi, cu schimbarea literelor, Valachi. Dar descendenții lor au devenit mai barbari decât barbarii.
Aproape de vremea noastră, au fost guvernați de un anume Dragula, om cu caracter schimbător și inconstant. În anul Domnului 1456, ca pedeapsă pentru că dezertase la turci, Dragula a fost bătut în război de către Ioan Huniatul, regent al regatului Ungariei, care l-a luat prizonier și l-a omorât împreună cu al doilea fiu al său. Un anume Ladislas a fost pus în locul lui pentru a stăpâni asupra valahilor.
Celălalt fiu al lui Dragula, numitul Ioan, a scăpat din mâna regentului și, la scurt timp, după ce a adunat o armată, l-a ucis pe Ladislas, a recâștigat mare parte din moștenirea tătânelui și i-a omorât cu cruzime pe toți cei care se împotriviseră lui și tatălui său.
A invadat apoi provincia Sibiului și a ars multe sate cu toți locuitorii lor. Un mare număr de oameni au fost duși în lanțuri în Valahia și acolo trași în țeapă pe țăruși (tractos palis affixit).
Neguțătorilor care treceau prin Valahia cu mărfuri prețioase, convinși să o facă prin promisiunile de protecție ale domniei, el le-a prădat toate bunurile. A adus patru sute de copii din Vurcia [Bîrsa] sub pretextul că i-ar învăța limba valahă, dar i-a închis într-un cuptor unde i-a ars de vii. I-a ucis pe bărbații mai nobili din neamul lui și pe cei apropiați lui, împreună cu copiii și soțiile lor. Pe unii din gospodăria lui îi îngropa goi până la buric și apoi îi ciuruia cu săgeți; dar pe alții a pus să fie jupuiți de vii. Pentru un anume Daym (Dan), fiul altui Daym (Dan) Voievodul, pe care l-a prins în război, a zidit un mormânt pe când acela era încă în viață și a poruncit preoților să-i cânte slujba de înmormântare; când au isprăvit, l-a decapitat pe prizonier.
A pus în lanțuri cincizeci și trei de soli care îi fuseseră trimiși de secui (siculi) și ardeleni și, invadând ținuturile acestora, care nu se temeau de vreo manevră dușmănoasă, le-a devastat prin foc și sabie. Pe un anume Caeilinus, căpitanul propriilor lui oști, l-a tras în țeapă pentru că acela refuzase să-i satisfacă cruzimea monstruoasă. A tras în țeapă șase sute de oameni din Bîrsa care i-au căzut în mâini în vreme ce treceau către un ținut învecinat. Pe un țigan (Zeganum quendam), care refuzase să spânzure cu mâinile lui un hoț ce fusese prins, l-a fiert într-un cazan mare și l-a servit drept banchet neamului acestuia. Smulgea bebeluși de la sânul mamelor lor și, sub ochilor lor, îi strivea de stânci. Intrând în ținutul Transilvaniei, a chemat cu vorbă de prietenie pe toți valahii ce locuiau acolo și, când s-au adunat cu toții, și-a slobozit oștenii peste ei și i-a ucis și le-a ars toate gospodăriile. Prin aceste metode se spune că el a ucis peste 30.000 de oameni.
În anul 1462, Împăratul Turcilor, căruia el îi era supus, i-a cerut tributul (censum petiit). El a răspuns că va merge personal la Adrianopole și va aduce cu sine tributul; pentru aceasta, a cerut scrisori către guvernatorii raialelor, ca să poată călători în siguranță.
Scrisorile i-au fost acordate.
Trecând cu oastea peste Dunărea înghețată, a masacrat guvernatorii turci care veneau în întâmpinarea lui și, făcând mari raiduri în rândurile populației, a măcelărit peste douăzeci și cinci de mii de oameni de ambele sexe, printre care au pierit și multe fecioare frumoase, cu toate că fuseseră cerute ca soţii și roabe de către valahi. A dus în Valahia un mare număr de prizonieri, dintre care pe unii i-a jupuit, alții au fost arși pe foc sau trași în țeapă, pe când alții au fost fierți în ulei clocotit. Cei rămași au fost ridicați în țepi, astfel încât câmpul pe care s-au săvârșit aceste fapte arăta ca o pădure de stâlpi (...)
După ce a săvârșit atâtea atrocități, a fost capturat în cele din urmă de Matthias, regele Ungariei, în aceeași iarnă în care Papa Pius s-a întors la Roma de la Todi. Motivul capturării a fost interceptarea unei scrisori trimise împăratului turcilor. Iat-o:
— «Împăratului Împăraților și Stăpânului stăpânitorilor care sunt sub soare, Marelui Sultan Mahomed, fericit în toate,
Eu Ioan Voevod, domn al Valahiei și umil supus, sclavul mărinimiei tale, rog să mă ajuți să mă întorc pe pământul meu, la oastea mea, și jur pe Dumnezeu că nu-ți voi cauza supărare.
Tot așa, implor mărinimia Ta, rugându-te să-mi ierți greșelile și păcatele mele cele mari, pe care cu nepăsare (imprudenter) le-am înfăptuit și tot răul pe care l-am făcut pe pământul Tău. Ci aibi milă și iartă-mă, ca să-ți pot trimite niște soli. Căci eu cunosc (mihi nota est) toată Transilvania și toată Ungaria și locurile și treburile de acolo le știu. Iar dacă va pofti Măria Ta, pot ca răscumpărare a fărădelegilor mele (pro redemptione delicti mei) să pun întreaga Transilvanie în mâinile Tale, iar odată luată, vei putea supune de acolo Ungaria toată. Trimișii mei îți vor spune mai multe, iar eu voi fi servitorul Tău cât voi trăi.
Dumnezeu să îți dea viață lungă.
7 noiembrie 1462.»
Au mai fost și alte scrisori, care, traduse din slavonă în latină (de lingua Bulgarica în latinum) au fost transmise Suveranului Pontif. Valahul lâncezește și astăzi în închisoare, un bărbat mare de statură și frumos și al cărui aspect pare făcut pentru a comanda; într-atât la oameni sufletul se deosebeşte adesea cu totul de aspectul fizic.»
——————————
Enea Silvio Piccolomini (Papa Pius II), «Commentarii rerum memorabilium, quae temporibus suis contigerunt».
Originalul scrisorii nu mai există, însă putem doar să ne întrebăm dacă rafinatul și eruditul Papă și cancelaria sa ar fi putut fi păcăliți de un fals. În orice caz, episodul și multe altele din cele povestite acolo ar merita să nu mai fie trecute sub tăcere pudică de istorici. Să nu uităm că primul text atestat în limba română, câteva decenii mai târziu, Scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulung (1521), conține tot o delațiune și o propunere de colaborare trimisă unor străini.