Oaia e frate cu românul. Sau, mă rog, soră. E parte a familiei tradiționale din vremuri imemoriale. Nu e de mirare că românii o țin la mare preț și că autoritățile vor să facă din ea emblemă națională. Argumentele sunt că oaia este „un monument viu”, așadar nu mai e nevoie de investiții și simț artistic să mobilezi orașele și, mai cu seamă, infinitul ondulat, cu monumentele transhumanței. Oaia face ca marmura și costisitoarele fantezii artistice care au lăsat urme de neșters în Capitală și aiurea să fie facultative. Natura lucrează pentru noi. Un fost locotenent al lui Băsescu intuia bine simbolistica oilor când le folosea să scrie pe dealuri mesaje pentru zei și șefi.
Miniștrii turismului și agriculturii susțin oaia ca simbol de țară, considerând că frunza (și ea progenitură a codrului, frate cu românul) tremură în vânt, deci este, cum ar veni, simbolul inconstanței, al superficialității. Cum spunea criptic Petre Daea, ministrul agriculturii, „o oaie poate sta lângă o frunză, o frunză nu poate sta lângă o oaie.” Nu degeaba din cele patru mituri formatoare predate la școală, cel puțin două sunt oierești: Dochia și Miorița, iar celelalte sunt conexe și pot fi rescrise cu oi și oieri. Copiii trebuie să învețe de mici să se identifice cu oaia și profunzimea ei spirituală. Lupul dacic a pierdut de multă vreme partida.
Nu demult, când românii erau încă vlahi, adică păstori latini zbătându-se în semianonimatul istoric al Podișului transilvan și câmpiilor române și panonice, miorița era îngerul păzitor care-i dădea ciobanului muntean lecții de darwinism pastoral și șovinism protocronist. Prezențe discrete care doar își ițeau botul jilav și plângăcios în picturi tradiționaliste și pe drumurile naționale la ceas de seară când le prinzi (prea târziu) cu farul de la mașină, oaia a revenit în prim-plan zilele trecute când a salvat onoarea serviciilor secrete române. O navă plină de oi a produs naufragiul unui vas spion rus, parcă pentru a adeveri spusa că Marea Neagră e „cel mai bun vecin al românilor”.
A fost un moment în care românii s-au simțit cumva răzbunați pentru anii de surde umilințe în care Moscova a fost acuzată că se poartă semeț, ca o capitală de imperiu, cu o gubernie periferică și neimportantă. A fost o victorie care a trezit spiritul mioritic-fatalist și persiflant în toți românii patrioți. Aceștia au văzut în incidentul cu pricina un semn providențial care confirma alte proverbe despre buturuga mică și carul de oale sparte cu un retevei de lemn. Au uitat însă că primul și cel mai comic terorist român a fugit din țară tot cu un vas de ovine ajutat, e drept, de serviciile secrete și turma de funcționari vamali nepăsători.
Aspirația oii de a urca pe stema turistică a țării este corolarul unei lungi perioade istorice când creatorii și consumatorii de produse artistice, dar și politrucii acestei țări au vrut să mute cu totul sentimentul românesc al ființei într-un saivan de oi. Apărându-se de importurile culturale cu ajutorul marelui zid românesc de chirpici, marii intelectuali își puneau mindire groase de lână pe ei, învățau cum se crestează răbojul și scriau cărți savante despre știința păstoritului. Miorița își lăsa urmele estetice prin cultură ca pe culmea dealului. S-au scris versiuni culte ale baladelor iar miorița a căzut grea cu mii de producțiuni muzicale, picturale sau literare, producând o întreagă subdiviziune culturală, profund autentică și fără corespondent în multe alte culturi: literatura de turmă. Cărțile de școală sunt pline de doine, balade și versiuni prelucrate sau modernizate ale acestora, iar școlarii trebuie să știe mai multe despre tunsul, sâmbra și văratul oilor, despre sentimentele oierilor și ale câinilor acestora decât despre metoda Heimlich, masajul cardiac, schimbatul unei siguranței electrice sau programarea unui calculator.
Oaia a fost pentru mulți, mai ales în miezul unei culturi paseiste, care promitea revenirea în paradisul unei epoci a copilăriei, însemnul formator și justificativ al oamenilor de rând. A fost asociată mistic-propagandistic cu mișcarea mareică de du-te vino a transhumanței și, de ce nu, cu păstoria de suflete, dar și cu supușenia și slugărnicia ridicate la rangul de virtuți naționale și botezate cumsecădenie și loialitate. S-a depus multă energie pentru a explica cu ajutorul calendarului ciobănesc trecutul lipsit de urme materiale, plin de găuri evenimențiale și de inconsistențe, o energie care, în perioada postbelică, a dus inevitabil departe-depărtișor, la retorica pseudofilosofică și semiștiințifică a protocronismului a cărui mamă legitimă este oaia națională. La toate acestea au contribuit din plin ciobanii ajunși în politică, pentru care turmele de oi s-au transformat în enoriași ai bisericii de partid iar colțul roșu a devenit struga muncii de lămurire, locul unde oile purtătoare de carnet de partid sau de sentimente patriotice erau mulse de bani, energie și voință. Acolo erau marcate, tunse sau sacrificate.
Așadar, Petre Daea și ai lui știu bine ce spun: politicienii ar trebui să-i ridice un monument oii care le aduce voturi, nu numai lână, lapte și carne. Liviu Dragnea, el însuși un mare păstor de suflete moarte, le-a luat apărare miniștrilor care vor să schimbe frunza cu oaia. Știe el mai bine că în marele lanțul trofic, oile sunt mai presus de frunză, și mult mai productive. Unei oi îi poți da drept de vot, o poți face să creadă că are libertate de inițiativă. Și pentru că, deși simpatică și jucăușă, n-o prea duce mintea (victimă a politicilor educaționale eficiente), poți să-i creezi cu ușurință iluzia inevitabilității. Poți, de pildă, să treci prin Senat o lege, cea a grațierii, în forma propusă de guvern, cea care a scos sute de mii de oameni în stradă, argumentând că nu ai primit la timp raportul comisiei juridice (controlată de coaliția majoritară, evident) astfel că proiectul a fost adoptat tacit, din nebăgare de seamă. Are și izlazul politic oile și cornutele lui pe care ciobanii din fruntea clasei politice se pricep foarte să le tundă popește în somn.
Sunt mai multe școli pastorale în cultura social-politică a românilor. Unii sunt de părere că rezolvi mai multe cu blândețea. Ții parul într-o mână și snopul de fân în cealaltă. Nu va trece mult și mieii scăpați cu viață din hecatomba pascală și deveniți oițe vor învăța diferența dintre cele două mâini, hrăniți de una sub amenințarea celeilalte. Este un experiment pavlovian care a fost aplicat de atâta vreme că are acum efecte laterale, perverse. Excesiv îmbuibate, oițele nu mai văd vreo diferență și se lasă lovite de soartă, doar să aibă mâncarea asigurată. Ele cred că prețul plătit este corect, de vreme ce altceva nu li se cere decât ca, pentru astâmpărarea foamei, să suporte pălitura cu ciomagul.
De prea mult bine cu anasâna, unii miei turbează. Individual sau cu turma. E cazul Uniunii Salvați România care și-a pierdut mielul-șef în urma votului împotriva inițiativei depuse de Coaliția pentru Familie pentru modificarea constituției. Tartorul mieilor, Nicușor Dan, nu voia ca organizația pe care o păstorește să ia o decizie în această privință pentru că „divizează electoratul”. Ținea la imaginea de imparțiali, apolitici, mânați doar de dorința de a face bine ca să nu fie rău. Colegii lui (unii purtându-i pică pentru că a fost reales la al doilea congres) mări, se vorbiră, ei se sfătuiră să-i facă pocinogul și să voteze în mod explicit că partidul sau ce-o fi USR nu vrea ca textul constituției să fie mai clar ca acum, ci dimpotrivă. Comoție mare pe cel mai mare pitic politic din Parlament: ciobanul șef este implorat să nu-și părăsească turma, să nu se pribegească. „Calitatea lui Nicușor Dan este aceea de a fi un om de neclintit,” scrie prolix Clotilde Armand, în fapt cea care l-a clintit prima pe fostul șef de pe soclu, tot ștergându-l de praf. „Îl invit, la fel cum el a făcut-o când avea nevoie de ajutorul nostru, să rămână lângă noi, să nu renunțe, să stea neclintit! Nicușor Dan, trebuie să continuăm împreună!” Cum ar veni, ne me quitte pas combinat cu partir c'est mourir un peu.
Dar chiar în ziua Rusaliilor peste Nicușor Dan s-a pogorât Duhul Sfânt și acesta l-a făcut să vorbească în limbile tuturor neamurilor, mai puțin în cea a propriei turme. Care, neînțelegându-l, zburdă pe tăpșanul interzis al libertăților civile pe care fostul șef USR nu pare să le înțeleagă și nici să le accepte. Turma lui s-ar putea să aibă însă dreptate când se teme de radicalizarea cu forța a șeptelului național. Coaliția pentru Familie nu se mulțumește cu puțin și ar vrea să marcheze toate oile din spațiul de transhumanță carpato-danubiano-pontic cu același fier roșu al credinței. Pe lângă modificarea Constituției, preafericiții pravoslavnici ar vrea o reformă radicală a legislației familiei care să prevadă, printre altele, reluarea plății unei taxe pe celibat, descurajarea și interzicerea avorturilor, stoparea subvențiilor pentru contraceptive, descurajarea divorțului și multe altele care vor face viața familiei tradiționale mult mai plăcută, pasămite. Aceste măsuri sunt cu atât mai stranii cu cât mai toți cei care reprezintă Coaliția pentru familia tradițională sunt oameni cu o viață de familie complicată, pe care proiectul lor legislativ o condamnă viguros. Însă, pentru că au fost acuzați că sunt homofobi și orbi la adevăratele probleme ale familiei din România, au vrut să arate că au o perspectivă mai largă și mai nuanțată. Cei care se uită cu mai mare atenție la crucea pe care o agită deasupra turmelor de enoriași ar putea vedea că e o cruce rusească și că nu va mai trece multă vreme până îi va răni la mână.
Deocamdată, statisticile publicate, ca de obicei, de Ziua copilului arată că în România sunt mai multe mame adolescente (cu vârste între 10 și 17 ani) decât în Burundi sau Botswana, ocupând locul 52 într-un clasament care ne plasează sub Ucraina, Kazahstan, China, Serbia, Muntenegru, Libia, Tunisia, Bulgaria sau Iordania. Nu se știe cum stau aceste țări cu familia tradițională, dar a noastră e precoce. De asemenea, România este pe un loc fruntaș la mortalitatea infantilă ( la o mie de copiii sub cinci ani, mor 11,1). De vină nu sunt doar metastazele sistemului spitalicesc, ci și mediul, educația, iresponsabilitatea tradițională care-i lasă pe copii în voia sorții din clipa în care se pot târî la prima fântână sau prima oală cu ciorbă pusă la fiert.
Desigur, dacă s-ar adopta legea propusă de Coaliția pentru Familie, tinerele mame nu s-ar putea căsători întrucât vârsta de consimțământ ar fi de 18 ani. Ele ar trebui să-și crească progeniturile într-o societate educată de creștinismul radical (sau de propaganda comunistă care spunea că „familia este celula de bază a societății”) să le considere pe mamele singure niște piese defecte ale societății, demne de dispreț și marginalizare. Nu degeaba există voci publice care consideră că vinovate de violurile cărora le cad victime sunt într-o decisivă măsură femeile și de aceea ele ar trebui să-și asume riscul unei sarcini nedorite. Ca să nu mai spunem că dacă NU s-ar adopta această lege pentru modificare legislației familiei și s-ar decide că e momentul ca la școală copiii să învețe ceva în plus despre relațiile sociale și sentimentale (nu neapărat și nu în primul rând despre cele sexuale), familiile viitoare ar fi mai responsabile, ar preveni apariția unor sarcini nedorite și ar avea înțelepciunea să prevină crizele familiale. Violența în familie care ne ridică și ea pe primele locuri în clasamentele europene ar scădea și, probabil, stăpâni pe viața lor intimă, oamenii s-ar vindeca de sentimentul de turmă condusă implacabil la abator, chiar dacă drumul către acesta duce prin minunatele guri de rai ale țării. Dar de! nu poți face lup din oaie. Poți îmbrăca, în schimb, lupii în blană de oaie. Astfel că, pe emblema națională ar putea fi o oaie, dar păzită de lupi, că așa a fost tradițional.