Liviu Dragnea și-a luat un nou set de păpuși, după ce le-ar rupt capul celorlalte. Dacă aveau. A reușit în câteva zile ceea ce părea imposibil acum jumătate de an: să-l facă simpatic pe Sorin Grindeanu. Acesta a început, după concediere, să umble ca un ciocan fără stăpân de la o cameră TV la alta, să verse ceva din suprasarcina sa nervoasă și sulfuroasă. A fost încurajat să spele rufele în public pentru că prin ferestrele slinoase ale partidului nu se vede prea bine. A reușit să trezească lirismul în jurnaliști care au uitat că deunăzi îl căutau la biografia profesională inventată și pe-alocuri plagiată. Mai ales că apropierea de moartea politică (near death experience), l-a făcut să se declare partizanul mișcărilor de protest împotriva Ordonanței 13. Conversiune târziu, dar prețioasă în ochii contestatarilor PSD. În ultima sa conferință de presă ca prim-ministru, spunea că ordonanța care a scos sute de mii de oameni în stradă a fost unul dintre minusurile guvernării sale. „În această perioadă au venit şi anumite decizii ale CCR, care, într-o anumită formă, spun anumite lucruri care erau contestate”, cum ar fi pragul valoric al infracțiunilor grațiate, își amintește el cu (acum) scuzabile stângăcii de logică. Și, referindu-se la manifestanți, a ricanat simpatic, spre amuzamentul jurnaliștilor dornici să facă din el eroul pozitiv al poveștii: ”Au făcut bine. Altă întrebare!” - aluzie la reacția din iarnă a ministrului Justiției, Florin Iordache, întrebat în legătură cu aceeași Ordonanță.
Erou tragicomic al scenei publice, sacrificat pentru a exorciza infracțiunile morale (și penale?) ale partidului și pentru ca programul de guvernare plin de bune intenții să poată fi deturnat, Sorin Grindeanu este deplâns de unii pentru ceea ce promitea să devină și de alții pentru ce a fost, înainte ca inocența să-i fi fost pângărită de Liviu Dragnea. Dar, în ciuda chibiților care dădeau ca sigur eșecul negocierilor pentru o nouă majoritate, votul la moțiunea de cenzură inițiată de PSD și ALDE împotriva propriului guvern a fost categoric (241 pentru și 10 împotrivă), politicienii fiind mai mult decât bucuroși să evacueze echipa guvernamentală.
Fostul prim-ministru a contestat la Curtea Constituțională votul care, desfășurat (zice el) „în condiții neregulamentare, a conturat un veritabil conflict juridic de natură constituțională între autoritățile publice datorită efectului direct al rezultatului votului asupra Guvernului.” Argumentul este rizibil, de vreme ce tocmai acesta este sensul unei moțiuni de cenzură, ca prin decizie politică să fie schimbată formula guvernamentală, și este o ultimă tumbă comică înainte de căderea cortinei. O tumbă care-l aruncă pe Grindeanu în fosa orchestrei. Cei care merg cu pâra la Curtea Constituțională stârnesc hohotele de râs în partidul lui Dragnea pentru că se știe că, până-și pun judecătorii rochiile acelea caraghioase și-și iau morga de nemuritori, vor mai pluti multe capete de adversari politici în avalul istoriei, vuiet dând în cale. Și-apoi, dacă e să ne luăm după ultimele decizii, echipa de judecători pare să-și ia salariul foarte în serios, mai ales pe cel pe care-l vor primi acum, după ce președintele Iohannis a aprobat legea salarizării. Nu a inventat PSD-ul principiul bugetului de stat ca armă politică?
Plângerea lui Sorin Grindeanu este așadar doar o piruetă grațioasă prin praful care stă să-l înghită. Putea sesiza cu aceiași sorți de izbândă și PEN-Club, Greenpeace sau Oficiul pentru Protecția Consumatorului. Oricum, până la inutila și târzia decizie a Curții Constituționale, e mai presus de orice îndoială că Sorin Grindeanu nu mai are prezent în politică, dar nici viitor imediat. A devenit, alături de Dacian Cioloș, Lucian Croitoru și Cătălin Predoiu, membru al echipei sinucigașe ideale de cadre tehnice vag politizate la care recurge imaginarul colectiv frustrat de realitățile cotidiene și de neîmplinirile administrației, fantasmă colectivă rezultată din credința că n-ar strica ceva mediocritate crasă și plată după atâta profesionalist răuvoitor și inventiv.
Parcă pentru a face uitate contraperformanțele guvernului anterior, Liviu Dragnea a cârpit o altă creatură fantastică din resturi expirate sau organe de partid marginale. Caricaturala plăsmuire nu e de fel nouă. Mai toată strânsura care ocupă acum băncile ministeriale revine la fostul loc de muncă. La evaluarea anterioară făcută în partid, mulți dintre ei erau considerați incompetenți și concediabili. Despre însuși actualul prim -ministru Mihai Tudose, înainte vreme ministru al economiei, spuneau chibiții partidului că promite mult și degeaba, că nu a realizat decât vreo două obiective, și pe-acelea parțial. Mihai Tudose nu este un necunoscut. Cel puțin nu serviciilor secrete de unde și-a recoltat o parte din merite și aptitudini, inclusiv un doctorat la care a renunțat mai apoi pentru că era plagiat (aici, se scuză, spunând că a scris doctoratul pentru el, și „nu pentru funcții”... deși, ca și în cazul altor demnitari, a fost un argument decisiv în carieră). Plagiatul are un loc de frunte în biografia multor demnitari, iar PSD l-a transformat în criteriu de integritate: cine nu plagiază nu promovează. Astfel că Tudose nu pare un intelectual marginal, nevoit să fure pentru a se menține în primele rânduri ale partidului, ci un individ adaptat, care a demonstrat prin furtul intelectual că onoarea sa este proprietatea exclusivă a partidului. Iar acesta i-a răsplătit familia cum se cuvine, de vreme ce soția lui e angajată la o firmă care a câștigat contracte de milioane de euro cu statul.
Refolosiți sunt și alți membri ai cabinetului Grindeanu care, după cum se vede, nu au fost chiar incompetenți, de vreme ce au fost aleși să aplice noul program de guvernare schimbat pe ici-pe colo, prin punctele esențiale și dureroase. Unul dintre viceprim-miniștri este Sevil Shhaideh, candidată la postul de prim-ministru și respinsă acum jumătate de an de președintele Iohannis pe motive obscure, pare-se de siguranță națională. Jurnaliștii de investigație de la Rise Project au descoperit că Akram Shhaideh, soțul sirian al doamnei cu pricina, ar fi unul dintre apropiații dictatorului sirian Bashar al-Assad. În România s-a remarcat prin calități deosebite care l-au adus în echipa didactică a Universității Ovidiu și în diverse posturi bine remunerate prin administrația locală și centrală. Nu altfel se explică și prezența lui Marcel Ciolacu în troica de viceprim-miniștri. După o facultate de drept făcută târâș-grăbiș la Universitatea Ecologică, și-a desăvârșit studiile postuniversitare de securitate națională la Colegiul Național de Apărare și a fost coleg doctoral cu șeful său de guvern, la aceeași dubioasă Academie SRI. Între timp, parcă pentru a demonstra cât de flexibil, permisiv și eficient este sistemul educațional românesc, s-a împestrițat cu masterate, colectând diplome care să-i acopere goliciunea intelectuală. Dar pentru partid cele mai mari merite sunt invizibile publicului larg: Marcel Ciolacu este membru fondator al PSD și prieten de vânătoare cu Omar Hayssam. De asemenea, când lucra în administrația publică locală, în Buzău, ar fi semnat niște contracte dubioase care atribuiau pe sub mână reparația drumurilor unui client politic. A intrat în vizorul Curții de Conturi, dar și pe lista scurtă a haiducilor partidului, gata să-și sacrifice libertatea pentru interesele comitetului executiv. Curtea de Conturi însă e curtea cu vechituri din spatele partidului, condusă de un fost premier socialist, Nicolae Văcăroiu, așa că ancheta s-a stins fără alte consecințe (ca și cele referitoare la banii partidelor și finanțarea campaniilor electorale), iar Marcel Ciolacu a fost ales viceprim-ministru. Liviu Pop, fost (pe vremea lui Ponta) și actual ministru al educației, a dovedit că flexibilitatea nu are limite anatomice dacă i-o cere partidul, în războiul asimetric cu consiliul de atestare universitară chemat în 2012 să analizeze plagiatul lui Ponta. Printre altele, a tăiat curentul comisiei și ar fi fost capabil să le pună laxative în cafea, dacă nu s-ar fi inventat instituția restructurării: a desființat comisia și a reînființat-o, după ce i-a scos dinții veninoși și măselele de minte. Și lista ar putea continua cu mulți alți foști actuali miniștri pe care analiza internă a partidului i-a considerat inițial ineficienți dar care, pentru că s-au aliniat când trebuie în spatele lui Liviu Dragnea, au binemeritat o a doua șansă.
Ei au venit cu un nou program de guvernare, adoptat, zice-se, pentru a recupera timpul pierdut cu neîndeplinirea celui cu care a câștigat PSD alegerile. Este evident că noul program era scris de mai multă vreme și că, înaintea sacrificării fostului premier, se lucra de zor la noua evanghelie de partid. Un program pe care nici măcar membrii echipei guvernamentale nu-l cunosc de vreme ce însuși Ionuț Mișa, noul ministru al Economiei, vorbea senin despre desființarea pilonului 2 privat din sistemul de pensii, confirmând ceea ce spunea o specialistă, rapid și scuze evacuată din sistemul privat acum câteva luni, că membrii echipei Grindeanu se gândeau serios să fure acești bani cu acoperirea legii. Banii urmau să revină în fondul de pensii (pilonul 1) al statului și redistribuiți de acolo. S-ar fi naționalizat așadar niște bani privați pe care bugetul de stat, mare amator de asemenea trufandale, i-ar fi canibalizat. Declarația a fost de îndată negată de Liviu Dragnea, șeful și stăpânul absolut al guvernului, în mod vădit supărat („O prostie!”) că intențiile lor au fost devoalate cu atâta lipsă de grație și rapiditate. Nu e mai puțin adevărat că mai degrabă retractarea grăbită și ironică a lui Dragnea a declanșat neîncrederea generală și nu afirmațiile necoptului și limbutului ministru, ceea ce demonstrează care e orizontul public de așteptare când vine vorba despre PSD și șeful acestuia. Dacă n-am ști cine l-a scris, programul de guvernare, publicat prompt chiar în ziua votului de învestitură în Monitorul Oficial, ar părea doar o târzie înseilătură electorală în care entuziasmul anulează de multe ori logica economică. Dacă-l scuturăm de festivisme, devine un text inodor, incolor și insipid ca multe gaze de luptă mortale. Impreciziile și bâlbâielile miniștrilor, cei care ar trebui să-l materializeze în practică, ne dovedesc odată în plus cât de flexibile sunt logica, gramatica și bunul simț în fața ierarhiei de partid.
Nu întâmplător, la învestirea oficială a cabinetului, președintele Klaus Iohannis a ținut un discurs moralizator în care, după ce i-a felicitat ironic pe membrii alianței guvernamentale pentru noul guvern și noul program de guvernare, le-a cerut să termine cu „țopăitul fiscal-bugetar” al taxei de solidaritate. „Ați băgat țara în criză pentru că nu ați știut să guvernați!” - i-a dăscălit el. „Fostul guvern nu va rămâne în istorie pentru scurtimea mandatului, au fost alții care au avut mandate mai scurte, ci după părerea mea, fostul guvern va rămâne în istorie pentru nefericita Ordonanța 13, iar coaliția PSD - ALDE prin faptul că și-a demis prin moțiune de cenzură propriul guvern”, a adăugat el. Această retorică profesorală este felul președintelui de a se apăra de acuzația că a aprobat orbește noua echipă guvernamentală după ce, acum jumătate de an, a părut mai mofturos. Poate pentru că între timp s-a convins stabilitatea majorității proguvernamentale? I se reproșează că a uns în postul de prim-ministru un alt plagiator, care are, în plus, și relații contra naturii cu serviciile secrete. Alții îi admiră abilitatea, spunând că l-a învestit pe Tudose pentru că dispune de pârghii prin care-l poate controla mai bine pe linie ierarhică. În fine, sunt și unii care l-au reevaluat pozitiv pe președinte considerând că actuala lui coabitare cu PSD este o consecință a principiului care spune că dacă adversarul tău își taie craca de sub picioare, nu e bine să-l întrerupi, cel mult poți să-l aplauzi.