Uraganul s-a răzgândit și, după ce a mângâiat puțin conturul geografic al Bucureștiului, rupând și risipind coroanele copacilor sau panourile stradale, a plecat împleticindu-se spre nord. Sunt zone unde vlaga lui s-a stins până la rumoarea unei ploi mocănești.
Însă bucureștenii apucaseră să se refugieze în case, să tragă mai aproape bocceluțele în caz de calamitate naturală, să stingă luminile, să-și scrie ultima dorință. Pentru că mulți dintre ei o văzuseră pe primărița roz venită la televizor să ne spună că e albastră. Iar dintre aceștia, unii au primit chiar mesaje telefonice prin care li se spunea să se pregătească de toamna atomică, să se ferească de ciclon și de ploaia acidă. Copiilor li s-a dat drumul de la școală mai devreme, oamenii au fost sfătuiți să nu stea prin oraș unde plouă cu scaunele teraselor și copacii de prin parcuri. Nu-i mai puțin adevărat că, bombardați cu imaginile urmelor adânci săpate în Statele Unite de uraganele care par să nu se mai sfârșească, acest scenariu părea plauzibil și mai toți își doreau în secret să creadă că am intrat în rândul meteorologiei mondiale, că ne leagă ceva de pământul libertății. Și sperând poate că uraganul îi va lua pe sus cu cățelușul Toto și cu cei trei purceluși și-i va duce în Orașul de smarald din Oz.
Cu câteva zile înainte avuseseră loc furtuni și ploi torențiale în vestul țării. Au murit opt oameni și au fost 67 de răniți, în principal din neglijență (a lor, a autorităților). Prim-ministrul a conchis sec și cinic: „Asta e. Ce să facem? Să dăm o lege să nu mai bată vântul?” Unii chiar se așteaptă să dea o ordonanță ceva, doar românul e frate cu natura și, oricum, dacă nici Tudose, Dragnea și cei asemeni lor nu știu cum bate vântul, atunci nu știe nimeni.
De partea cealaltă, „profund marcat”, după cum o spune el însuși, președintele a ieșit la scenă deschisă și, într-un rar moment de sensibilitate, s-a răstit la guvern cerând să investigheze dacă au fost respectate procedurile și să afle cine e vinovat de neglijență sau incompetență. Răspunsul, neoficial, e simplu: toți. De la ministrul Mediului, la cel de interne și, evident, la prim-ministru. De altfel, întrebați, nici nu ar ști care sunt procedurile. Au organizat post-festum un comitet de criză, doar pentru a număra ferestrele sparte. Administrația de meteorologie lansase cu câteva zile înaintea furtunilor din vestul țării o alertă în care avertiza asupra iminenței și potențialului ucigător al acestora. Avertismentul a rămas fără ecou pentru că autoritățile ignoră natura lucrurilor și chiar sunt obișnuite să dea legi care să stabilească traseul vânturilor și, eventual, umiditatea lor. Iar, dacă nu le-au adoptat încă, vor da o lege care să-i exonereze de vinovăție cum au mai făcut-o și cu alte ocazii, de pildă în cazul tragicului eveniment de la clubul Colectiv pe care aleșii, procuratura și justiția, tergiversând interpelările, cercetările și judecata, vor să ne facă să-l uităm. Am uitat noi și de procesul comunismului! Dar pentru că o furtună, ca și un incendiu, are un potențial financiar care trebuie exploatat, prim-ministrul a decis să se „implementeze un sistem de alertă prin telefonia mobilă” (pe principiul „Aici sunt banii dumneavoastră!”) Iată motivul pentru care SMS-urile primite de unii bucureșteni cu ocazia catastrofei ratate au părut plauzibile și i-au speriat în mod corespunzător. Însă, spune primărița căreia furtuna nu i-a clintit niciun fir de păr din coafura glazurată, sistemul de trimitere de mesaje nici nu a funcționat, cum ar fi putut trimite acest mesaj alarmist?
Acum, după ce ne-am scuturat de coșmarul naturii dezlănțuite chiar că putem râde relaxați: așa e, când au mers sistemele de comunicare ale statului, în afara celor prin care SRI adună date despre incomozi și despre cei pe care vrea să-i manipuleze? Încercarea de alarmă generală de acum câteva săptămâni a fost un fiasco total (sirenele n-au funcționat, oamenii nu le-au băgat în seamă, furtunele de pompieri fuseseră furate, la fel și motorina mașinilor de intervenții iar zonele de refugiu și buncărele de protecție sunt ocupate de șobolani). Cardurile de sănătate se blochează săptămânal. Sistemul de comunicații al Ministerului de Interne ar putea foarte bine funcționa cu porumbei poștași. De ce ar fi fost această calamitate diferită de multe altele când oamenii au stat neclintiți de nicio alertă în calea viiturilor și au plecat cu ele de gât la vale? De ce ar fi funcționale sistemele acestea informaționale care costă sute de milioane de euro? Ce, autostrăzile care au înghițit în ultimele două decenii zeci de miliarde de euro sunt funcționale? Instituțiile democrației care au volatilizat banii și speranțele ultimelor decenii sunt funcționale? La urma urmei, unii au vulcani activi care îngroapă orașe sub foc și cenușă, noi avem doar vulcani noroioși, care ne intoxică cu miros de hidrogen sulfurat și ne acoperă cu noroiul scurs de prin parlament, guvern și administrația locală.
Invocând sistemul nefuncțional, primărița Firea apelează la bunul simț (sau la letargia?) mioritic al unor oameni care știu din proprie experiență că istoria merge în hopuri și, uneori, în cerc sau în spate, că statul este nefuncțional și că nu trebuie să se bazeze pe el nici în cazuri extreme, nici în situații banale de viață: când merge la un doctor, vrea apă potabilă, încearcă să-și înscrie copilul la grădiniță, cumpără sau închiriază o casă. La urma urmei, în campania electorală nu a fost candidat care să promită cicloane, ploi abundente sau catastrofe naturale. Cu toții au spus că singurele torente vor fi râurile de lapte și miere, nu de noroi, curgând din belșug prin rigolele orașelor. Tunetele și fulgerele din timpul furtunilor îi mai trezesc pe unii care se întreabă ce vise le treceau prin cap în cabina de vot. Apoi se întorc pe partea cealaltă, continuându-și somnul.
După furtuna din vestul țării, zeci de instituții și locuințe au rămas fără acoperiș, unii au dormit sub cerul liber, acoperiți doar de nori, brumă și nepăsarea administrației care „nu poate da legi” să nu mai fie toamnă gri. Au fost zone în care nici după trei zile regia de energie electrică nu furniza electricitatea. Să-și autogenereze energia! Este o formă de neobrăzare, nepăsare și cinism în formă continuată din partea unor indivizi care s-au servit de oligarhia puterii și de libertățile abuzive aprobate în beneficiul lor și al familia lor de interlopi politici. Sunt cei care ne întreabă retoric: Și noi ce să facem? Să dăm legi să nu mai bată vântul? Căci „iarna nu e ca vara”, ca să citim un alt clasic al cinismului, fostul președinte Băsescu, acum prins de flama fulgerelor ratate și lansat într-o vajnică luptă pentru independența Administrației de meteorologie. „Jos labele de pe ANHM!” spune cel care a patronat (alături de Călin Popescu Tăriceanu, pe atunci prim-ministru, acum șeful Senatului), în primii ani de mandat, marile potemkiade ale ajutoarelor pentru inundații. Cumva, simțim cu toții că meteorologia este o componentă importantă a democrației românești.
Să fie SMS-ul buclucaș un semn că serviciile veghează și că, așa cum susține PSD-ul, liderii partidului ar fi ținte în mișcare ale unor atacuri informatice? În ciuda ironiilor, primărița Firea are lipici la publicul (masiv) de telenovele și manele, fascinat de hainele ei care înviorează ecranele, de complicata ei istorie personală și de sufrageria plină de macrameuri cu fir de aur, peștișori de sticlă și bibelouri în mărime naturală. Vitrinele de partid și de stat au fost populate în timp cu personaje de tabloid. Este triumful suprem al prostului gust și al nepăsării colective care au lăsat nesancționate paradele de moși Crăciun, cel mai lung cârnat din lume sau transmisiile live de la botezurile, nunțile sau înmormântările cocalarilor, pițipoancelor și maneliștilor. Divertismentul și distracția sunt arme ideologice: cu ajutorul lor este deturnată și distrasă atenția publică de la probleme mai presante. Desuurile asistentelor de emisiune par mai importante decât plafonarea alocațiilor pentru mame sau lucrările comisiei SRI unde se joacă la ring deschis (însă cu reguli secrete sau poate că fără reguli) meciul între mai multe aripi ale serviciilor secrete. La Parlament, regula înființării unei comisii pentru a îngropa zece probleme este sculptată în marmură de Teleorman. De astă dată, comisia Manda (după numele șefului Comisiei pentru controlul SRI) nu trebuie să îngroape, ci să dezgroape pe principiul că, dacă sapă sub statuile din piața publică, ceva-ceva tot va descoperi.
Șeful comisiei s-a încuscrit și înrudit cu cine trebuie și, la marile cicluri de trecere ale existenței sale politice, a avut nuntași brazi și păltinași din activul de partid și de stat. S-a contopit într-atât cu propria biografie că, la unele ședințe ale Parlamentului, i se adresa de la tribună șefului Camerei cu „Mulțumesc, nașule!” Ei bine, comisia condusă de acest individ uns cu toți lubrifianții politici ar trebui să afle cât adevăr e în afirmațiile fostului agent secret (acum un agent public foarte vocal) Daniel Dragomir care, de când și-a prins degetele în poșeta procurorului șef de la Direcția anticorupție Laura Kövesi, a început să cânte ca un canar, dezvăluind amănunte despre drenajele și obturațiile de canal mediatic și juridic făcute de serviciile secrete în ultima vreme. El este, de fapt, adevăratul șef al comisiei SRI care-i investighează delațiunile. E ridicat pe spinarea unui val de entuziasm iar cei care-l întovărășesc cu torțe sunt numai în parte agenți de influență cu misiunea de a ridica perdele de praf în calea procurorilor anticorupție și de a compromite actul de justiție, tulburând mințile judecătorilor cu informații parazitare. Mulți aplaudaci sunt entuziaști sinceri, care consideră, cumva pe bună dreptate, că Securitatea postcomunistă e în toate cele ce sunt și în cele ce mâine vor râde la soare. La urma urmei, până mai ieri, însuși Daniel Dragomir era parte privilegiată a sistemului de ascultare și interceptare a publicului. Iar lista lui Daniel Dragomir care cuprinde 65 de oameni publici (politicieni, magistrați, jurnaliști) înregimentați în servicii pare doar încă un secret pe care toată lumea îl știe. Mulți se miră că sunt atât de puțini agenți secreți infiltrați în viața publică. Poate că, de fapt, Daniel Dragomir era doar un mic funcționăraș (după cum spune fostul lui șef, generalul Coldea într-un interviu prolix ca o ploaie de toamnă), fără acces la întreaga organigramă, poate că nu apuca să citească decât o foaie a acesteia. La urma urmei, este limpede că nimeni (nici măcar Daniel Dragomir) nu-și ocupă întâmplător locul în birou, în arhive sau în trezorerie. Trebuie să aibă dosar beton. Să fie nașul, cumătrul, ginerele sau finul cui trebuie. Trebuie aprobarea partidului și a serviciilor. E important prin sertarele cui trec banii bugetari sau comunitari. Sau cine redactează proiecte de ordonanțe, hotărâri sau legi. Sau cine ascultă telefonul incomozilor și disidenților. Cine gestionează micile secrete murdare ale persoanelor de interes.
Chiar dacă impresia pe care o lasă mulți miniștri este de incompetență și aroganță răutăcioasă, ei fac parte, după cum se vede, dintr-un mozaic mult mai complex cu ramificații în etajele superioare ale instituțiilor de supraveghere și în subsolurile unde acționează acestea. Generalul Coldea, de pildă, lasă impresia unui individ labil, care se concentrează greu și uită repede. După cum curg informațiile (credibile? inventate?), indiferent de șeful Serviciului Român de Informații, adjunctul acestuia, Florian Coldea, lua deciziile importante, iar în biroul său se țineau ședințele editoriale ale unor organe de presă influente. Rețeaua s-ar fi țesut de-a lungul anilor, provenind poate din greaua moștenire de turnători și agenți ai Securității sau poate că a fost generată de protecția și impunitatea asigurate de Traian Băsescu șefilor de servicii de după Răpirea din Irak și personal lui Gabriel Oprea, cândva „șeful mafiei personale a lui Năstase”, dar după o vreme și al celei a lui Băsescu. La Academia lui Oprea s-au lansat stelele de pe umerii lui Coldea și ai altor plagiatori doctorali de frunte. La mai toate palierele de conducere se află absolvenți ai acestei școli, pare-se o continuare curriculară a Școlii de securitate de la Băneasa. S-ar zice, dacă ne-am încrede în Dragomir, dar și în sentimentul românesc al ființei, că șirul de dosare întocmit de poliția politică e în continuă creștere și că CNSAS nu va mai prididi pe ani adunând piesele jucăriilor stricate de agenții politici ai acestei perioade.
Ce contează escamotarea procesului comunismului sau al Revoluției? Dacă dictează partidul, justiția va triumfa, chiar dacă va pieri lumea. Potențialul furtunii din dosarul Dragomir ar putea face ravagii mult mai mari decât furtuna roz cu macrameuri a primăriței Firea. Trebuie doar să se dea o hotărâre de guvern în această privință. După ei, potopul, așa că feriți-vă de noroaie.