Născută în 9 noiembrie 1985 la Chișinău. Și-a luat licența în Jurnalism și Comunicare și diploma de magistru în drept la USM. Expert în comunicare strategică și de criză cu experiență de 18 ani în jurnalism și relații publice. Fost consilier al premierului Republicii Moldova. Implicată de 13 ani în acțiuni de caritate legate de copii, bătrâni și familii social vulnerabile.
Prefață
Imediat ce am acceptat să scriu acest jurnal m-au cuprins îndoielile. Ciubotarul fără ciubote. Și datorită meseriei, mă simt bine în umbră, undeva în spate. Da, cu putere de decizie (e dulce meteahna astaJ), dar undeva departe de lumina reflectoarelor. M-am gândit că am o viață plină ochi, dar obișnuită, cu urcușuri și coborâșuri, cu zile când mi se desface capul (ca azi) deși am o tonă de lucruri de făcut, zile când vreau să stau ghemuită în pat și să nu bâzâie telefonul, zile când mă trezesc de pe la 5 (pentru bufnița din mine ăsta e eroism curat) și abia aștept să mă apuc de treabă, sunt plină de inspirație și energie. Zile când plâng. Și ultima perioadă plâng mai des ca înainte. De durere străină, de revoltă, de smerenie.
Apoi am zis – da poate cineva va fi curios, exact cum sunt eu când citesc Jurnale Săptămânale de ani și ani. Învăț, descopăr Oameni, istorii de viață și viziuni noi.
Luni
Despre „Câte o Faptă Bună pe zi”
- Он меня называет разными словами…
- Давай жалуйся уже…
- Он назвал последний раз меня черепахой…
- Скажи ещё Стэлле что ты это всё записываешь!
- Да, записываю, там уже в списке 23 словa… А ещё я вот хочу пожаловаться на то что ты заходишь и к Лиде... Она на 17 лет моложе тебя... Зачем тебе к ней ходить?
Nina mea are aproape 90 de ani. Este de 16 ani la Azilul din Cocieri.
Golovatic (așa îi zice ea) e un pic mai mare și mai șugubăț. Sunt ambii veniți taaare demult în țara noastră, rudele s-au pierdut aproape toate, doar niște nepoate le-au mai rămas în alte țări.
Golovatic joacă la loterie. Constant. Ei bine, poate acum mai puțin, dar o bună parte din pensie o dădea pe bilete. De ce?
Pentru casă. El visează să aibă o casă, oricât de prăpădită, dar a lui. Să moară la casa lui. O durere cu care trăiește de o bună bucată de viață.
Mare problemă avem noi cu „Casa părintească nu se vinde” și legăturile astea cu pereții care ne cresc sau ne țin ”acasă”. Poate e bine, dar poate nu...
Cele 30 de minute petrecute cu bătrânii mei la azil, mă încarcă cu bunătate și energie pentru mult timp înainte. Râs în hohote, scene de gelozie și momente în care Nina mi se plânge și îmi spune să dau din deget lui Golovatic, dar acela râde și nu-i dă mare importanță.
Dragostea asta e cu năbădai la orice vârstă.
În toți anii umblați prin sate, alături de Oameni Minunați, aflați în nevoie – am trecut prin mine mii de istorii de viață, toate absolut diferite și impresionante.
Pe unele le păstrez cu drag până acum, pe alte mi-am propus să le uit imediat ce le-am auzit, pentru că mi-au răscolit întreaga ființă.
Totuși, ce am învățat în toți anii ăștia este că e așa de ușor să faci un bine, oricare ar fi acesta – de la cedat locul în trafic, la deschis ușa unei mame cu cărucior la magazin, ajutat un coleg sau discutat cu un bătrân.
Cred că nu rămâne mai nimic după noi decât Faptele Bune lăsate în urmă și ce sădim în copiii noștri, ce le transmitem, ce vor ține minte că au învățat de la noi. Urmele noastre – doar astea rămân. Doar ele: pete mici de lumină care justifică întreaga noastră existență.
Pentru ca răul să biruie e suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.
Marți
Despre „Marți e zi grea”, pentru că e un fel de Luni după zilele libere
Chiar așa este la mine. Zeci de apeluri, sute de mesaje, zeci de emailuri, programul meu este calculat în minute săptămâna întreagă, dar pentru luni am de obicei 2-3 foi de activități de reușit. Personale, profesionale, ale copilului și familiei, Fapte Bune. Toate marcate cu culori diferite.
Fără agendă nu pot funcționa nici măcar o zi, fără să scriu cu mâna pe o suprafață, să am plăcerea de a șterge cu mină roșie tot ToDoList-ul. Nu plec nicăieri fără tabletă și pixul ei – agenda mea mobilă, de fapt – agendele mele, că am vreo 10 acolo – pe fiecare direcție de activități câte una.
E bună și tulburarea asta obsesiv-compulsivă la ceva. La ținut ordine în lucruri, task-uri și viață, atât cât este în puterile mele.
E grea perioadă pentru mediul de afaceri. Tare grea. Lanțuri de aprovizionare întrerupte, materie primă mai scumpă, servicii mai scumpe, inflație mai mare, putere de cumpărare mai mică. Astea și muuulte altele grămadă fac din oamenii noștri de afaceri acum niște războinici. Luptă pentru supraviețuire și pentru a putea păstra locurile de muncă și salariile atâtor familii. Strategii actualizate la minut, soluții căutate și găsite, analize, asumpții, simulări și calcule. Zi de zi, oră de oră, economia noastră luptă să meargă înainte, să construiască.
Punem umărul cât de bine putem, cu ceea ce avem, acolo unde suntem.
Miercuri
Despre ”Viziuni diferite”
Toate drumurile mele din ultima perioadă sunt doar cu ochii pe Moldova. Îmbib, încerc să admir cât pot frumusețea pe care o avem, să mă bucur de norocul de a ne fi născut într-o țară pur și simplu pitorească.
Drumul spre recepția de la o vinărie din afara orașului nu a fost o excepție. Cer albastru, cu urme de ploaie pe el, păduri cât vezi cu ochii. Drumul șerpuiește, muzica la maxim, capul în vânt. Drumurile sunt timp pentru mine, mașina e aproape casa mea. Acolo plâng, râd, dansez, cânt și pot sta cu mine. E un efort constant să am timp cu și pentru mine. Timp să gândesc.
Priveliștea localului taie respirația. Printre discuții despre geopolitică și economie fur cu privirea apa care taie verdele dimprejur. Doamne, ce țară frumoasă avem, cât de mult o iubesc!
O formație din Ștefan Vodă, câțiva bărbați în port național cântă Bordeiaș, Bordei Bordei... Filmez să am amintire. Am un nod în gât și ochii în lacrimi. Iată mie mi-i dragă limba asta a noastră. Și cântecele noastre tot dragi mi-s – eu am crescut cu ele! Și oamenii cu căciulile pe-o ureche și fluiere în mână. Curge asta prin venele mele... Și îmi frânge inima-n bucăți gândul că am putea să nu le mai avem. E bine? E rău?
Îmi amintesc o discuție avută recent despre patriotism. Despre ce este sau nu este patriotismul. Despre faptul că acesta nu există de fapt sau nici nu ar trebui să existe.
Încerc să înțeleg perioada asta – oameni cu viziuni diferite, unii indiferenți, alții implicați, unii calmi și calculați, alții în agitație constantă. Poate valorile ticsite în capul meu și transmise copilului sunt distructive pentru ea? Poate și pentru mine?
Poate suntem universali, ”țara noastră” e lumea toată? Și teritoriul e doar o figură colorată pe hartă, care se poate schimba oricând și nu e mare tragedie asta? Mă gândesc de fiecare dată – da oare Ștefan se rotește acum nervos în mormânt când dăm/luăm așa ușor teritorii... Ce e patriotismul? Să lupți pentru ce e al tău pe termen lung? Sau să cedezi ca să-ți salvezi oamenii acum? Care e lecția? Care e lecția noastră din ultimii ani de pandemii, războaie și catastrofe umanitare? Ce nu am învățat oare până acum de ni se tot repetă niște astea după aproape un secol? Plin capul cu întrebări.
Joi
Despre „panică”
„Nu face panică” se aude așa de des în ultima perioadă că aproape că depășește, alături de război” numărul de utilizări pe metru pătrat al cuvântului „Covid”.
„În '92 eram pe linia frontului. Se trăgea din toate părțile și noi stăteam și ne uitam cum zboară ghiulelele prin grădină. Și seara pregăteam geanta să ne ascundem în beci la vecină. Adormeam spre dimineață, când bombardamentele se domoleau și strângeam cioburile de sticlă de la geamuri.
Scriam lui tăica-meu scrisori. El era la Chișinău. Noi la Ustia. Iar la Ustia nu era nici lumină, nu mergeau telefoanele și să ajungi acolo era dificil. De atunci au trecut 30 de ani, dar sunetele de focuri de armă le recunosc și acum.
Acum, în secolul 21, copiii vor fi nevoiți iarăși să stea cu geanta la ușă ca să se ascundă de bombardamente și să tresară noaptea la fiecare zgomot... Cel mai trist e că nu putem face nimic.”
Asta a scris pe o rețea de socializare sora mea și a postat acolo și pagina scrisă de ea în acele vremuri.
În 92 eram cu mămica, sor-mea și bunicul la Ustia. Ustia, Dubăsari, locul unde Răutul și Nistrul se îmbrățișează. Casa noastră se vede fără lunetă de peste Nistru. E prima de la malul Răutului și pădure.
Eu țin minte sunetul războiului, țin minte întunericul, geamurile sparte, frica de a aprinde lumânarea ca să nu ne vedem de vizavi – eu țin minte toate astea, chiar dacă eram copil. Asta nu se șterge, nu dispare.
Am mulți ani în care fac comunicare strategică și de criză pentru instituții de stat, companii și proiecte naționale și internaționale, ONG-uri și corporații. Eu cred cu toată ființa mea în evaluarea riscurilor, analiză, plan de acțiuni pentru fiecare scenariu în parte – în orice situație de criză
Ca o barcă. Pornești de la mal cu scopul să ajungi în punctul Y pe celălalt țărm. Dai de o furtună.
Varianta A - „Fără panică” – ce o fi o fi, „tot o să fie bine”, important să rămâi întreg, mai departe Dumnezeu cu mila.
Strategic – tot Dumnezeu cu mila – dar! Sunt posibile 5 scenarii – de la cel mai bun până la cel mai rău. Ce facem în fiecare dintre ele. Scop final – nu doar să rămâi întreg, dar și să ieși din furtună nu oriunde, dar cât mai aproape de punctul Y sau cel puțin în acea direcție.
Asta nu e despre panică, asta e despre a fi pregătit și a-ți asuma niște riscuri și niște acțiuni. Rațional, calculat, cu capul limpede.
Vineri
Despre Recunoștință
Săptămâna asta mi-a amintit despre ce înseamnă recunoștință. Astăzi m-am gândit mai mult la asta și mi-am amintit o relatare de-a mea mai veche.
„În unele din momentele mele grele, când mi se părea că totul în jur s-a năruit, am început să practic recunoștința.
În fiecare seară, înainte de somn, în loc să mă gândesc la ce n-am reușit să fac în ziua aia și să mă autoflagelez, la câte am de făcut a doua zi, îmi aminteam și notam în telefon 3-5 motive pentru care sunt recunoscătoare.
Sună straniu, știu. La început și mie mi se părea oleacă aerian. La început chiar nu găseam motive. Trebuia să mă gândesc, să le caut. Zilele următoare de cu zi mă gândeam să construiesc motive pentru recunoștință.
Apoi nu le mai notam seara, doar le treceam prin memorie.
Apoi, când am început să găsesc multe-multe motive de recunoștință - le trăiam ziua toată. În timp, creierașul nostru consumă exact ceea ce îi dăm să pape”.
Azi?
Azi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru pace, pentru oamenii dragi și lumea mea, pentru cerul albastru deasupra capului, pentru verdele proaspăt și mirosul de flori. Și pentru că sunt aici, prezentă, să pot vedea/auzi/simți toate astea.
Pentru ce sunteți recunoscători astăzi?