Boris Cremene: S-a născut la 2 iunie 1961, în Satul Ciutulești raionul Florești. A absolvit Conservatorul de Stat Gavril Muzicescu și a făcut Masteratul în arte dramatice la Academia de Arte din Chișinău. Freelancer și Masterand în scriere dramatică la Universitatea de Arte din Târgu Mureș, România. Actualmente este angajat ca negociator multilingvistic la Airbnb.
Luni
Mi-a căzut prosopul de pe sfoară. Unu bun. Alb. De la IKEA. L-am cumpărat înainte să vin la Deborah. Obișnuiesc să spăl unele lucruri noi, înainte de a le utiliza. Am învățat chestia asta de la o iubită.
Cu asta m-am ales din relația noastră.
Altădată ar fi dispărut cât ai zice pește. Acum nu. Stă acolo jos ca o lebădă muribundă.
Nu am folosit acest adjectiv la nimereală. Puteam să scriu - dormitând sau meditând. Cred că se potrivește unei lebede.
Muribund însă mi se pare totul în jur. Chiar și propria mea speranță. Dar mite un prosop colea trântit jos de vântul lusitan.
Firește că am acest sentiment din cauză nenorocitei astea de pandemie.
De dimineață m-am tot gândit la ce mi s-a întâmplat aseară.
În timp ce așteptam trenul în stația Belem, m-a sunat managerul companiei pentru care lucrez și m-a întrebat daca am condițiile necesare să muncesc de acasă, și că să-i zic pe ce sistem muncesc. Android sau IOS.
A zis că s-ar putea să muncim de la domiciliu un timp, dar că totul rămâne pe vechi până nu sunt gata sistemele. Totul e în verificare.
M-a rugat să-i las email-ul personal și să aștept instrucțiuni.
Ieșisem de la Debora și ultima ei fraza, în timp ce mângâia pisica fusese: „tre să stăm izolați cu toții un timp, asta e unica soluție”.
Evident că vorbisem despre acest virus nenorocit.
Lucrurile pe care le discutasem cu Deborah așa într-o doară, devenise realitate.
M-am gândit până la stația mea despre izolare și despre verificarea sistemelor.
M-am gândit că dacă sistemele vor funcționa bine, am putea fi martorii unui nou fenomen.
Dispariția frazelor „mă duc la lucru”, „mă duc la școală”, „mă duc la magazin”, etc... de care ne leagă atât de perfid afurisita asta de viața.
Acest virus ar putea da naștere la o noua formă de a viețui.
O mare parte din viața noastră ar putea trece online:
Educația
Medicina ( cu mici excepții)
Cumpărăturile
Artele (cu mici, dar tare mici excepții)
În fine, real ar putea rămâne doar NAȘTEREA și ÎNMORMÂNTAREA, ei și poate mângâiatul pisicii.
Toată ziua am alergat prin orașul aproape pustiu, căutând o nouă gazdă. Seara când am ajuns acasă, pe masa din salon stăteau două monitoare noi, ca două lebede negre sau ca două pisici care așteptau să fie mângâiate, exact copia locului meu de muncă de la birou.
Marți
Nu mai am chef să beau de dimineață apă cu lămâie și oțet de măr.
Trec la regimul clasic. Cafea și încă cafea.
După 10 zile de abstinență alcoolică, merg la magazin să-mi fac plinul.
Doar vin firește. Primesc orarul de muncă de la Sophie și îmi vine să strig tare. YES.
Săptămâna experimentului - muncesc de la 2 după masă. Pot să stau cât de târziu doresc.
Îmi vin notificări de pe FB, dar evit să le citesc. Feed-ul s-a transformat într-un șir de anunțuri funerare. Contaminați, morți, morți, contaminați.
Noutățile triste devin ca oamenii insistenți. Le dai afară pe ușă și ele intră pe geam.
La „Pingo Doce” - coadă ca pe timpul urss.
Poliția reglementează și controlează numărul intraților.
Zece, nu mai mulți. Stăm la o distanță de trei metri unul de altul.
Toți au măști. Eu nu. Am spiritul inversului. Așa am fost mereu. Sunt omul contrasensului. Contrasensului rezonabil.
Devin suspect. Mă apucă să strănut, de la praf bineînțeles. Rezist. Pentru așa ceva riști să fii ciomăgit.
Lumea iese cu căruțurile pline. De parcă virusul ăsta se manifestă prin bulimie.
Și foarte multă hârtie igienică. Dacă murim cu toții, la ce bun?
Ca să omor plictiseala și să abat starea de strănutare mă bag în telefonul mobil.
Se dă în chirie o cameră cu terasă la o stație distanță, de noul meu job. Renunț la cumpărături, chit că chestia cu strănutatul mă înfoaie rău de tot, și dacă mai stau la coadă oricum nu ajung în magazin, da la vreun laborator de teste, dus de poliție.
Ăștia nu știu șapte. Ai tușit sau strănutat, la zdup.
Casa mișto. Terasă cu vedere spre orașul vechi. Pat dublu numai bun de vârcolit.
Cocoana, o tipă din Austria care face vebinare pe chestia de nutriție. Doctor în științe cu lecturi cât China. Îmi zice că are și soț. Adam, și că e sigură că o să-i placă de mine.
– Noi credem în chimia dintre oameni - zice vebinara.
– Minunat îi zic. Ce noroc chior mă gândesc, și mă bucur pe ascuns.
Îi zic că îmi place, și că m-aș muta. Trecem la chestiunea financiară.
Cât? Cocoana zice cât crezi tu că costă, că sunt sigură că ai simțul valorii și ne înțelegem noi intelectualii. Că nu e vorba de bani până la urmă, mai ales ce timpuri trăim.
Zic așa:
– Sandra, eu merg să mai văd niște case în zona asta și o să fac și o evaluare a prețurilor.
– Minunat, zice vebinara cu vocea puțin alterată.
Fug cu limba scoasă, să văd și alte case, de formă doar.
Doar pentru preț, că în rest deja mă și văd strănutând în voie la terasa imensă cu un pahar de vinho verde.
Fug la serviciu, acolo îmi zic să merg acasă să testez sistemul.
Fug înapoi acasă.
Nimic nu merge.
Nici sistemul, nici apa caldă, nici internetul.
Fac o interpelare la serviciul suport. Le zic că nu pot opera fără internet. Imi trimit un om în regim de urgență. Omul vine, se uită la mașina de spălat, zice că totul e în ordine și pleacă.
Mă uit mut din urma omului și mă gândesc: unu din noi a prin virusul la sigur.
Vreau să-mi fac sfârşitul zilei fericit.
Îi trimit Sandrei un mesaj.
„Prețul unei locuințe în zonă variază între 400-500 euro lunar plus facturi”.
Răspuns: „Noi am găsit o pereche care dă 700, pe timpul ăsta complicat, ne gândim și la bani”.
M-am culcat cu un gust amar în gură.
Toată noaptea am visat că strănutam într-o piață publică și strigam:
„Să te ia pandemia SANDRA cu tot cu vebinarul tău”.
Miercuri
Piața imobiliară la pământ. Toți șmecherii care au închiriat câte zece apartamente ca ulterior să le re-închirieze, și să stea moca în Lisabona frecând caldarâmul și plajele au luat țeapă de la virus.
Toate zborurile amânate. Orașul gol. Merg în metro spre birou. Turnichetele lăsate deschise. Poți circula gratuit.
Mă sună Luis de la jobul meu nou. Tre să vin să semnez ceva. Mă gândesc că se închide proiectul. Trăiesc mereu cu această fobie că tot ce obțin cu greu se va anula.
În autobus nu se mai urcă prin ușa din față, doar pe cea din spate.
Zona șoferului este înfășurată cu o bandă aia galbenă de genul care vedem prin filme sau mai rar în realitate și pe care e scris cu negru „crimă, nu intrați lucrează poliția”.
Luis întârzie.
Intru în unica cafenea deschisă în zona birourilor marilor companii financiare. Una simplă. Cele premium class, cu gemuri negre ca și costumele, birourile, mașinile și gândurile celor care le vizitează, sunt toate închise. Totul poartă o trenă de priveghi.
Cer um Café cheio e um sumo de laranja.
Mă așez la masa de lângă geam să admir pustietatea, dar și să văd când apare Luis.
Intră un cetățean chefliu în salopetă de zugrav. Un simplu muncitor de la o lucrare de renovare din vecinătate. Își ia cafeaua și rămâne la tejghea. Vorbește ceva cu proprietarul. Ambii râd zgomotos.
Trag cu urechea. Zugravul e un bancagiu popular și se împarte cu ultimele auzite. Dinspre ușă vine un miros de Tom Ford.
Mă întorc. Intră un tip la patru ace. E cineva din birourile barosane. Unu din ăla cu costum și mașină neagră care mai ieri nici prin gând să-i treacă să intre aici. Cere cafeaua și se ia la glume cu omul în salopetă. Povestesc, se bat pe umăr prietenește, nu-și dau rând la glume. Zugravul se dă în spectacol de parcă ar vorbi cu un coleg de bidinea. Își bagă un chibrit scos din dinți în ureche pe urmă scotocește cu el în unghia de la degetul mic. Omul îmbălzămat cu Tom Ford își aruncă din când în când mâna dreaptă îndărăt scoțând la vedere un ceas masiv. Trage cu ochiul la oră fără să-l slăbească din vedere pe omul în salopetă. Ce fază. Ce armonie umană.
În momentele astea de mare incertitudine, când mergem toți pe aceeași sârmă fără nici o asigurare, căderea fiind doar la distanța de câteva clipe unul de celălalt, omul pierde iluzia statutului, a importanței, a rangului.
Stau așa ca suspendat și admir clipa.
Așa trebuie să fie oamenii, egali și simpli în relații, evident diferiți ca și valoare, educație etc...dar fără, fără acest ghiul de vanitate. Apare Luis. Poartă mască. Asta mă aduce la realitatea teribilă.
Seara Marcel Rebelo de Sousa, preşedintele Portugaliei anunță stare de excepție.
De mâine stăm acasă.
Joi
Mă trezește liniștea înspăimântătoare de afară.
Deschid obloanele. Pe artera cea mai aglomerată din oraș, unde la ora asta mai ieri nu puteai scăpa un ac de mulțimea de mașini, poți să joci fotbal sau să faci hora satului.
Liniștea de afară are o legătură de rubedenie cu neliniștea din interiorul meu.
Încerc să merg prin mine cu detectorul de mine, să văd temelia, pereții, cutele și nodurile făcăturii mele, lanul de emoții, colinele de iubiri înflorite, cu roadă, doar încolțite, ne răsărite, uscate, serele de frustrări, de anxietate, ură, invidie, egoism, livezile de cicatrice lăsate în urma plugului care mi-a arat destinul.
Mă uit prin geam la soarele mare ca un reșou uriaș și mă gândesc cu zâmbet, ce loc ar alege virusul dacă m-ar alege?
Sunt confuz. Ce o să fie dacă o sa ies din casă? Pe podul 25 de Abril aud percuția roților de tren.
Deci se circulă.
În pofida restricțiilor ies din casă și mă îndrept spre Sao Juao de Estoril. Urmează să mai văd și azi câteva case. Prima este în acest mic orășel de pe litoralul atlanticului pe ude s-a plimbat Blaga și Eliade.
Cobor la gară și sun proprietara. E chiar după colț. Urc și îmi deschide Ana Cristiana. O femeie cu aer de director de școală îmbrăcată în costum roz, de flanelă.
De la balconul dormitorului se vede oceanul. Mă ia din nou bucuria. Ascult cu atenție condițiile chiriei și mă văd din nou în trenul spre Lisabona. Nu înjur nici în voce, nici în sine. Propriul venin e cel mai toxic. În drum spre stația Alvalade, unde urmează să văd ultimul apartament, trec pe la Sab. Ecologist. Care în ajun mi-a zis că stă la câteva minute de Anjos, exact acolo unde fusesem luni. La vibenara austriacă. Ce mișto ar fi să fim vecini.
Sab îmi zice adresa. Pun pe GPS și urc.
Urc de mi se taie picioarele, pe cea mai mare colină a Lisabonei, undeva pe strada La dracu-n prânzi, Sab îmi arătată, ceea ce departe nu arata ecologic, apartamentul său.
Partea tare a ofertei era o terasă cu două etaje mai sus. Adică pe casă, care nu era a nimănui. Prin asta Sab dădea valoare locuinței.
În drum spre Alvalade unde mă aștepta răsplata pentru ziua de azi, mi-am dat seama că nu m-am prins, Sab era bărbat sau femeie?
Trebuie să-mi schimb ochelarii.
Locuința Mariei mi-a venit mănușă. Aici voi sta.
La ieșirea din metro m-a oprit poliția.
Ce fac în oraș? De ce mă expun? De ce nu respect starea de urgență?
Le-am zis că m-a apucat ordinul președintelui la o mândră în Cașcaiș și acum merg acasă să mă dezinfectez. Au râs.
M-au lăsat. M-am descurcat.
Vineri
Încep să simt primul stres de izolate. Prima este faza negării de sine.
Reiau modul meu matinal vechi. Cafea cu lapte de migdale.
Până la două după amiază când încep lucrul, măcar să dau cu mine de pereți.
Citesc noutățile. În Veneția apa din canale s-a limpezit. Este ca cea de izvor.
Undeva într-un loc, altădată aglomerat de turiști, dar care acum este pustiu, au apărut un gen de păsări rare de o frumusețe nemaivăzută.
Poate trebuie să revenim la normal? În țările cui ne are, în casele noastre părăsite, cu familiile noastre distruse, cu copiii noștri înstrăinați?
Poate trebuie să ne așezăm la o masă cu toți împreună? Să ne privim, să ne auzim, să ne înțelegem? Să deschidem cutiile negre ale prăbușirii noastre, să vedem cauzele?
Poate asta este misiunea acestui virus?
Ar fi trebuit să fiu acum lângă mama care a ieșit din spital, să-i gătesc ceva fără mască, să-i ascult poveștile copilăriei atât de fascinante.
Să stau cu unica mea fiică, pentru care am luptat cu toți dracii din lume, și pentru care animalele au devenit mult mai importante decât oamenii, să-i povestesc și eu la rândul meu de anii mei de copilărie.
De la pat până la ușă, fac cinci pași. Geamul ar trebui spălat, mânerul de la dulap schimbat, e puțin mai jos decât celălalt. După doar trei zile de izolare încep să văd în casă lucruri pe care până acum nici nu le-am observat.
Mă gândesc imediat la Sergiu condamnat pe viață la penitenciarul din Rezina. Băiatul care l-a jucat pe Hamlet în proiectul Luminiței Tâcu.
Cum e să stai frate 17 ani când eu după trei zile devin ca o rană deschisă?
Veștile proaste vin ca niște obuze năucitoare.
Jobul la care am sperat mult s-a contramandat. Argumentul a fost destul de fățarnic.
We want to guarantee the safety of everyone and that is why training will only start when the situation is controlled in the country.
Îmi lipsește în acest moment o pisică. S-o pun pe brațe să toarcă.
S-o mângâi cu mâinile mele dezinfectate, iar între blana pisicii și mâna mea să stea ca în barba lui Dumnezeu toți oamenii care m-au iubit, urât, ignorat, umilit, trădat, hulit, judecat, mințit.
Așa a fost vinerea jurnalului meu pe timp de ciumă.