Să semnezi cu un nume ce aparţine patrimoniului culturii naţionale, să înmulţeşti talanţii familiei, să fii comparată cu Cehov şi Gogol, fără a fi pusă în umbra vreunuia, Tatiana Tolstaia (n. 1951) este o scriitoare reprezentativă a marii literaturi ruse, cunoscută publicului românesc prin romanul Zâtul (2006). Lumi eterice, Curtea Veche, 2019, ne-o readuce în atenţie, o autoare „ludică şi poetică”, pentru care „memoria se contopeşte cu miracolul, iar miracolul cu veneraţia” (The Wall Street Journal).
18 texte, unele simple tablete de 2-3 pagini, altele povestiri de dimensiuni medii de 20-40 pag., fanteziste unele („Fum şi umbre”), de-a dreptul fantasmagorice altele („Fereastra”), erudite („Pătratul”, „Swedenborg”) şi autoironice („Uşi şi demoni”), dar şi nostalgice („Nicăieri”), totul trecut prin filtrul biografic („O tânără înfloritoare”, „Lumi eterice”, „Femeia invizibilă” ş.a.). O scriitură luminoasă despre Lumea Umbrelor, de-ar fi să citez o secvenţă din „Tata”: „Îi era frică de moarte, iar gândul ireversibilităţii ei îl transpunea într-o stare oribilă, ca şi cum i se plănuise execuţia pentru a doua zi, fără speranţă de păsuire. Pe vremea aceea eram deja adult, ştiam să-mi susţin ideile, aşa că îi spuneam că moartea nu există, că e doar o perdea, în spatele căreia se află o altă lume, frumoasă şi complexă, apoi încă una, şi încă una. (…) El se certa cu mine, nu voia să mă asculte. Spunea:
– Din păcate, ştiu cum funcţionează universul. Locul despre care vorbeşti nu există.
Iar eu îi dădeam răspunsul învăţat în copilărie:
– Trupurile nu pot, dar lumina poate.”
(Peste alte zeci de pagini, acelaşi laitmotiv, doar că la scară general-umană: „Ceilalţi s-au dus şi ei, mai întâi unul, apoi altul. Fiecare cu propria temă importantă de viaţă, fiecare cu propria poveste de dragoste – reală sau imaginară, fericită sau neîmpărtăşită. (…) Au trecut dincolo, soarele fiecăruia a apus…”)
Cum să nu-i dai dreptate cronicarului de la Bookforum care afirmă că „Tolstaia are fraze memorabile”, citind: „Sigur, putem observa şi cugeta la motivele pentru care o femeie singură mai degrabă se amărăşte, pe când un bărbat singur are tendinţa de a deveni trist, deşi e destul de simplu de înţeles: bărbatul nedorit e un cumpărător fără bani, iar femeia nedorită e vânzătorul fără marfă. Din câte se pare, acesta este ciclul complet al temei crizei financiare europene”.
Nu în ultimul rând, am tresărit dând de următoarea afirmaţie în chiar debutul tabletei „În lipsă de”, savuroasă: „Ce-ar fi dacă n-ar exista Italia? (…) Evident că nu ar exista nici români ori moldoveni, iar Chişinăul ar fi locuit de un trib cu totul diferit…”
Mi-e şi frică să mă întreb ce-ar fi în lumea literelor dacă n-ar fi existat familia Tolstoi, de la Lev Nikolaevici & Alexei Nikolaevici (bunicul scriitoarei) la Tatiana?!...
22 februarie ’21
P.S. Celor în căutarea sufletului-pereche, fie-le ghid această secvenţă din povestirea titulară: „Eram complet vrăjită. Geamănul astral îmi fusese trimis de sus (…). Aş fi putut să stau ore în şir alături de el, dar nu ochi în ochi, că nu era prea arătos. Însă aş fi stat glas lângă glas cu el, pentru ca, la fel ca Paolo şi Francesca lui Dante, să putem citi orice carte, s-o cernem la patru mâini ca pe nisipul din ocean, râzând cu voioşia copiilor care, atunci când oamenii mari nu sunt atenţi, se strecoară pe uşa neîncuiată ce dă spre Eternitate.” 19 februarie ’21