Cel mai prestigios cotidian francez, Le Monde, oferă un text al regizorului rus Kirill Serebrennikov intitulat: „Războiul declanșat de Moscova nu ucide doar Ucraina, ci ucide și distruge chiar Rusia din interior”.
Este vorba de fapt de discursul regizorului rus în exil la primirea titlului de doctor honoris causa al Universității din Nanterre, pe 4 octombrie. În arest la domiciliu încă din 2019, el nu a putut participa personal.
In Italia, Corriere della Sera are la rândul său un interviu cu un dizident rus, Lev Șlosberg, care avertizează: «Putin nu acceptă realitatea: acesta e cel mai mare pericol».
La Madrid, cotidianul pro-guvernamental El Pais, ca întotdeauna foarte interesat de diplomația Uniunii Europene, deoarece șeful acesteia este fostul ministru de externe al Spaniei, Josep Borrell, îl citează cu fraza — foarte lucidă retrospectiv —: «Prosperitatea noastră s-a bazat pe energia ieftină din Rusia și pe comerțul cu China».
La München, Süddeutsche Zeitung scrie că armata germană (Bundeswehr) plănuiește un sistem de drone deasupra Germaniei pentru a împiedica eventualele atacuri, fără însă a identifica nominal Rusia.
La Londra, Jeremy Fleming, șeful ultrasecretei GCHQ, biroul guvernamental britanic de ciber-spionaj, a ținut un rar discurs public în care, cum o rezumă peste ocean Washington Post, a avertizat, marți, că forțele ruse din Ucraina sunt suprasolicitate și „epuizate” – și că Vladimir Putin comite „erori strategice de judecată”.
### Vezi și... ### «Unde e sufletul rus?» Svetlana Aleksievici despre fascismul lui Putin și vinovăția colectivăTolstoievski…
Săptămânalul britanic The Economist pune în acest timp întrebarea dacă nu cumva, dincolo de chestiunea corectitudinii politice, literatura clasică rusă este într-adevăr impregnată de imperialism. Pentru mulți în Occident, capodoperele autorilor ruși din secolul al XIX-lea, precum Tolstoi și Dostoievski, au inspirat uimire. Acei scriitori par adesea să-și înalțe brațele spre cer, luptându-se cu profunzimile universale ale credinței, puterii eșuate și nedreptății arbitrare. Romancierul britanic D.H. Lawrence, de exemplu, a spus că literatura rusă a explorat „descompunerea sufletelor unor oameni altminteri destul de banali”. Dar, în unele cercuri culturale, invazia Rusiei în Ucraina a pus sub semnul întrebării nu doar valoarea citirii acelor cărți, ci și moralitatea lor.
În Times Literary Supplement, astfel, Oksana Zabujko, o scriitoare ucraineană, a susținut cu tărie că percepția occidentală a marilor autori ruși a ignorat sistematic atitudinile imperialiste ale acelora și a îngăduit relativismul moral și simpatia pentru criminali. Literatura, observa ea, „e parte din același trup cu societatea pentru care și despre care ea scrie”. Cărțile se arată astfel a fi „plasa de camuflaj” a tancurilor Rusiei din Ucraina. Tot așa, Volodimir Iermolenko, un filozof ucrainean, scrie în Foreign Policy că scriitorii clasici ruși erau „penetrați de discurs imperialist” și „cruzime”.
(Am mai scris expus aici cum Dostoievski a încurajat odinioară un genocid împotriva tătarilor din Crimeea.)
### Vezi și... ### „Inamicul se numeşte Putin, nu Puşkin”Cum alcoolul dospește la baza politicii, culturii și societății britanice
Într-un cu totul alt registru, revista lunară franceză de studii culturale și geopolitice Le Monde Diplomatique (care nu are nimic de-a face cu cotidianul Le Monde) scrie în numărul său pe luna octombrie, pe un ton foarte serios și cultural-sociologic, despre cum alcoolul se află la baza culturii și societății britanice ba chiar curge și prin politica Albionului.
Am mai scris aici despre decăderea inexorabilă a micului dejun britanic post-Brexit (Brexit is breakfast), ba chiar și despre felul în care inflația a dus la erodarea acelei instituții fundamentale a societății britanice care este „the pub”. Alcoolul rămâne însă pentru englezi (și scoțieni, și irlandezi, și galezi) un liant social istoric mult mai puternic decât orice trăsătură culinară.
Articolul din Monde Diplomatique pleacă de la scandalul izbucnit în presă la începutul anului 2022, când s-a dovedit că în plină epidemie de Covid, atunci când britanicii trebuiau să stea izolați și nu-și puteau vizita nici rudele pe moarte, fostul premier Boris Johnson organiza petreceri alcoolizate la reședința sa oficială din Downing Street. Poliția londoneză a dat 126 ulterior de amenzi petrecăreților, printre ei în primul rând șefului guvernului Boris Johnson și ministrul său pentru economie.
Dezvăluirile despre ceea ce presa a numit „Partygate” descriu o imagine de îngâmfare crudă: agenți de securitate batjocoriți pentru că se opuneau petrecerilor ilegale; personalul de curățenie care trebuia apoi să spele petele de vin roșu de pe pereți; colaboratorii ministeriali beți criță care se păruiau între ei părăsind biroul la 4 dimineața, după ce încercau să-și ascundă sticlele.
### Vezi și... ### Boris Johnson și mahmureala din «Londongrad»Le Monde Diplomatique prezintă de fapt în acest articol un tablou al alcoolului care traversează istoria Angliei, în special a Angliei moderne, definind ceea ce numește «funcția sacră a alcoolului ca liant social».
Este explicat în detaliu cum s-a ajuns la acel ritual, la origine specific britanic, care este « the binge drinking», îmbătarea colectivă, fără limite, în ritm rapid, ba chiar aflăm și că funcția vomatului este «o formă de exorcism care zvârle afară din corp ceea ce britanicii numesc fun».
Ar fi însă eronat să tragem concluzia că această practică ar fi uniformă și generalizată. Aflăm că 4% din populație consumă o treime din tot alcoolul vândut în Anglia. Contrar clișeului clasic, săracii beau mai puțin decât clasele de mijloc.
Un studiu realizat în 2020 arăta o scădere în consumul de alcool la scara întregii Europe, mai puțin însă în Marea Britanie și Irlanda. Dar, prezice Le Monde Diplomatique, criza economică riscă să facă curând din alcool un lux. Asta — exact în momentul în care săracii ar avea nevoie mai mult ca oricând de ceea ce Boris Johnson a numit (scuzându-se implicit): “buretele binecuvântat al amneziei”.