Ca să le ofere o consolare credincioșilor după eșecul referendumului pentru modificarea Constituției, Mitropolia Iașiului a scos din nou sub baldachine îmbrăcate în brandeburguri grele cu fir de aur și argint, macaturi de mătase și icoane făcătoare de minuni, moaștele unor sfinte iubite. Printr-o ironie post-istorică, Iașiul a fost, cam în același timp, locul uneia dintre cele mai importante sărbători ale literaturii din această parte a lumii, FILIT, și, deopotrivă, zona crepusculară de unde, printr-o falie temporală, puteai aluneca în plin Ev Mediu. În vreme ce teatrele și aulele universitare erau ocupate de floarea creativității și intelectualității, piețele și străzile erau blocate de convoaiele de pelerini care se înghesuiau să ajungă primii la moaște. Cum ar veni, primii în sport, primii la învățătură.
Mii de oameni și-au însângerat genunchii la pantaloni ca să ajungă la moaștele iubite și să le poată contempla, fie și câteva clipe. Florentin Pandele, primarul orașului Voluntari, capul sfântei familii de partid social democrat cu care BOR s-a încuscrit și la referendum, a trimis oastea cruciată în peste o sută de autobuze, să îmbuneze sfintele moaște, să le dea oamenilor speranțe de mai bine, să-și mai uite amărăciunea scrutinului din 6 și 7 octombrie. (E neclar cum și de cine a fost plătit sejurul miilor de credincioși, mai ales că aflăm că buzunarul de urgență cu mititei și bere la dispoziția prim-ministrului este gol. Or mai fi rămas banii de la referendum. Sau poate de la spitalul acela regional încă neconstruit de soția lui Pandele, primărița Firea).
Centenarismul este forma neaoșă de milenarism apocaliptic. Mulți dintre cei care au susținut referendumul au spus că definirea constituțională a familiei formate din bărbat și femeie ar fi o victorie a Ortodoxiei și o sărbătoare a tradiției și a patriotismului acum, la o sută de ani de la Marea Unire. Această mantră este un fragment din Marea ecuație cu multe necunoscute a lui Dragnea: cine votează e creștin, așadar patriot heterosexual și român sadea. Poți iubi moaște, nu și persoane de același sex. Și când să-ți demonstrezi mai bine patriotismul, neaoșismul, sexualitatea decât de centenarul Marii Uniri, că tot l-am celebrat spălând rufele familiei tradiționale pe stradă?!
Biserica a trecut cu ușurință peste marea înfrângere de la referendum unde doar puțin peste douăzeci de procente din enoriași au venit să ceară modificarea articolului 48, care ar fi trebuit să definească familia ca fiind compusă din bărbat și femeie. I-au tăvălit pe homosexuali degeaba prin smoală. Apocalipsa s-a amânat. Însă îți trebuie ceva imaginație să vezi în procesiunea anuală de la Iași, la care pelerinii vin dintr-o rutină a credinței (dar și pentru că agențiile de turism creștin fac discounturi pentru grupurile mari), semnul că, de fapt, eșecul referendumului a fost doar unul de etapă, că a fost pierdută o bătălie lumească, într-un război cosmic deja câștigat. E un efort de imaginație pe care actorii principali ai acestui război îl fac la tot pasul.
Coaliția pentru familie și Biserica Ortodoxă preferă să vadă partea plină a paharului, chiar dacă acesta e în mare măsură gol. Au venit puțini, da, însă au venit cei destoinici și vrednici. Nu s-a strâns numărul necesar de alegători, adică peste 30 de procente, dar cea mai mare parte a puținilor votanți a pus ștampila pe Da, susținând, așadar, familia tradițională să nu ajungă în iad. Atât de mulți credincioși pentru un popor atât de mic, oftează unii pe rețelele de socializare. Unii cred și spun chiar că referendumul ar trebui să fie validat, grație acestei mari rate de voturi pro. Sau, cel puțin, să fie reluat odată cu alegerile europarlamentare. Însuși Liviu Dragnea, mare amator de perdele de fum, susține acum că nici nu ar trebui să existe prag pentru referendum. Primul venit, primul servit. Dacă e să-l credem, se pregătește chiar un proiect de lege pentru a elimina pragul referendumului, tot le place românilor să conducă treburile țării din stradă. Și pentru ca ceața prin care bâjbâim să fie și mai deasă, tot mai mulți locotenenți ai lui Dragnea susțin că la partid se clocește o altă lege, cea a parteneriatului civil. Asta după ce PSD a fost partenerul contra naturii al Bisericii și al celor care voiau să modifice definiția constituțională a familiei.
Posibilitatea ca acest proiect să fie discutat le-a luat mințile șefilor Coaliției pentru Familie care vorbesc acum despre un „factor X” adică un semnal subliminal dat de parteneri pentru a determina electoratul să abadoneze peste noapte intenția de a vota. Mihai Gheorghiu, șeful Coaliției, arată acum cu degetul spre colțul roșu al scenei politice: Parteneriatul civil, iată de ce au boicotat scrutinul. Aveau propria agendă: vor să ne spele pe creieri, să ne impună modelul european de familie. Nu ar fi trebuit să avem încredere în partide, spun alții. Ar trebui să ne facem propriul partid. Cu douăzeci la sută nu mai trebuie să adunăm milioane de oameni la referendum, ci doar să facem trocuri politice pentru a trece Decalogul prin Parlament. Mai mult: l-au și scos la lumină pe Marian Munteanu, fostul șef al lui Gheorghiu, care pare dispus să se pună în fruntea lor, că prea sunt cu toții făcuți după chipul și asemănarea lui!
Adevărul e că Dragnea are propria agendă: recursul la condamnarea cu trei ani și jumătate pentru angajări fictive s-a transformat într-un șir nesfârșit de amânări. Mulți părinți se întreabă ce să le spună copiilor care-l văd pe Dragnea liber pe stradă, preacurvind cu justiția română. Între timp guvernul solicită Curții Constituționale să vadă dacă și cum i-au aplicat hotărârile completul de cinci judecători ai Înaltei Curți, adică tocmai acolo unde se judecă recursul lui Dragnea. Noul termen al procesului a trecut aproape nebăgat în seamă din motive de referendum care a fost jucăria potrivită la momentul potrivit.
Regizorii acestui spectacol de circ sunt fie ageamii, fie genii strategice. Sau probabil că și una și alta. Referendumul a făcut ca discuțiile pe marginea reprimării manifestației din 10 august, când a murit un om și alte sute de persoane au fost intoxicați cu gaze, să devină marginale. Ca și în cazul Bogdan Gigina, polițistul mort pentru că voia Gabriel Oprea să se simtă important, al bolnavilor de cancer lăsați fără medicamente, al celor 64 de oameni morți la clubul Colectiv, al Revoluției române și al mineriadelor nu există niciun vinovat. Mereu s-a găsit o perdea de fum de tămâie care să ascundă cadavrele și să-i amețească pe cei care-i căutau pe făptași. Chiar și audierea prim-ministrei la Strasbourg a fost urmărită cu un aer distrat: cu toții se așteptau la un triumf zdrobitor al Coaliției pentru familie, deci al naționalismului de extremă dreapta, și-și pierdeau tot mai mult perspectiva europeană asupra realității.
PSD s-a pregătit însă și pentru posibilitatea aproape de neconceput ca referendumul să fie anulat. Discuția pe marginea legii parteneriatului inițiată tot de liderii PSD nu este decât aparent o contradicție în ideologia hermafrodită a partidului și mai degrabă o mostră de gândire laterală neeuclidiană care se bazează pe convergența unor platforme electorale paralele. E evident că PSD speră să-și extindă bazinul electoral pravoslavnic acumulând și bălțile celor care au boicotat ori au ignorat referendumul.
Însă cumva, pe căile încurcate ale Domnului, românul a descoperit, ca Dorothy după uragan, că vrăjitorul din Oz este un impostor. Piramida imaginară a sfințeniei nu va mai fi la fel după acest referendum care a arătat cu asupră-de-măsură că BOR a devenit captiva propriei aroganțe. A fost un costisitor și teribil sondaj de opinie care a dovedit că, după decenii de complicitate cu puterea mundană, dând sfințenia pe privilegii și indulgențele pe scutiri de impozite și taxe, BOR a devenit irelevantă. Mai mult, a devenit lipsită de reacție și empatie, inchizitorială și dictatorială, iute la mânie, neiertătoare cu greșiții ei, mereu dusă în ispita banilor și gloriei. De la o vreme, se poartă ca un stat paralel care deține monopolul spiritualității. Unii prevăd că, dacă nu se scutură din somnul cel de moarte, se va mici tot mai mult, până la dispariție. E ușor ca, în virtutea unui pariu pascalian imperativ, să spui că vinovați de această situație sunt cei care îl resping pe Dumnezeu. Mereu vor fi oameni care, speriați de vremuri, vor spera la mai bine dacă se pun sub protecția divinității și dacă admit instituționalizarea propriilor rituri de trecere (inclusiv taxarea lor). Biserica ține astfel o dublă, poate chiar triplă contabilitate pe care le-o prezintă enoriașilor, fiscului și lui Dumnezeu. Iar plătitorii de servicii tac spășiți și complici, în speranța că-și cumpără la negru un bilet pentru rai. Ar fi contraproductiv pentru cler să admită că nu Dumnezeu, ci instituția începe să devină nefrecventabilă, după atâtea scandaluri de corupție sau de abuzuri sexuale. S-au bucurat de o putere și o prosperitate iluzorie care au durat până la referendum, când Biserica a aflat dureros cât de departe este, de fapt, de sufletul oamenilor, de adevăratele lor probleme și de procentele din sondajele de popularitate cu care se flatarisea singură. Însă zarva lumească stârnită de pelerinajele la diverse moaște dovedește că nimeni nu învață nimic și că acolo sus, în aerul rarefiat al clopotnițelor, se consideră în continuare că sufletul credincioșilor merită studiat doar pentru a-i afla sensibilitățile și a-l abuza. În dicționarul euharistic al Bisericii patriarhului Daniel sintagma căință clericală a dispărut. Cei care au așteptat un comunicat prin care Biserica să-și ceară iertare pentru săptămânile în care ea a tolerat și a lansat mesaje extreme și mincinoase despre homosexuali așteaptă degeaba. A fost o lecție de ură predată de la cele mai selecte amvoane.
Un efect secundar al aerului de infailibilitate instituțională este acela că nu e nimeni suficient de spășit să-și asume răspunderea pentru costurile morale, economice, sociale ale referendumului. Pe frontul spiritualității nu avem înfrânți, ci doar învingători. Suntem mulți și contăm, spun cei care au pierdut. Ei vor să pună bazele unui partid care, cu douăzeci de procente, ar fi arbitrul eleganței parlamentare. Vor să se organizeze și să atace în justiție orice decizie care ar putea periclita lucrarea lui Dumnezeu în lume. La rândul lor, prelații BOR îi laudă pe cei care au înfruntat ostilitatea mediatică și au mers la vot. Împotriva celorlalți însă trebuie să ia măsuri. Păstorii au scăpat hățurile din mâini și iată, au apărut atâția care cred că erezia salvează România. Unii influencer-i divini arată cu degetul la mondializare, alții către Occident și toți ar vrea să-i pedepsească cumva pe cei care nu au fost la vot sau i s-au împotrivit fățiș. Ar vrea să arunce anatema, să-i excomunice, să le închidă ușile împărătești în nas.
Unii au început chiar să cerceteze înainte de împărtășanie buletinul, să vadă eticheta pusă de comisia de votare. Au eticheta, îi binecuvântează, n-o au, îi afurisesc. O consecvență sinucigașă cu un mesaj segregaționist repetat fără istov de toți susținătorii modificării Constituției, pe tot parcursul scurtei campanii pentru referendum: homosexualitatea este un păcat de moarte și cei care o practică, o susțin sau o tolerează nu merită să fie iertați ori salvați. Iadul a deschis o secție specială pentru ei și s-a văzut că sunt mulți, optzeci la sută din electorat, care vor fi înghesuiți în căldările acelea cu smoală. La fel spuneau preoții și după tragedia de la Colectiv, când au refuzat să se roage pentru sufletele celor 64 de morți și sutelor de răniți, susținând că nu merită să strice harul pe ei, că aparțineau unui cult satanic și că nu există niciun colț de rai pentru ei. Dar poate că zilele următoare, când se vor împlini trei ani de la tragedie, Patriarhia ne va dovedi că a înțeles ceva și va trimite un sobor de preoți să sfințească locul, să se spășească, să-și ceară iertare și să se împace cu lumea. Sau dimpotrivă, refrenul trupei Goodbye to Gravity le poate părea și azi un afront pentru care merită afurisiți: Nu suntem numere, suntem atât de vii/ Pentru că în ziua în care vom ceda vom muri.