Transnistria, gazul și independența

Brusc, după sărbătorile Independenței și ale Limbii Române, Transnistria revine în actualitate. Și nu ca subiect separat, mursecat ani de zile în discuții sterile și-n negocieri simulate, făcute să salveze niște aparențe. Ci revine numaidecât în legătură cu Rusia și cu gazele pe care urmează să le importăm pentru a trece peste această iarnă.

Transnistria, gazul și independența

Cel ce repune subiectul pe tapet este Igor Dodon, „arhitectul statalității moldovenești”, omul care își dorește un regim prezidențial în Republica Moldova, garantat de prietenii săi de la Moscova. Faptul că Dodon are o agendă rusească, pe care o susține mai fățiș sau mai camuflat, nu este o noutate. Surprinzător e că Dodon își pierde răbdarea, împins probabil de Kremlin, și enunță o „foaie de drum” în chestiunea transnistreană.

Într-un interviu recent pentru Der Spiegel – fragmente preluate de mai multe publicații moldovene –, Dodon declară că lucrează intens la un plan de reintegrare a regiunii transnistrene. Să reproducem un citat, pentru a înțelege cu ce cărți joacă Dodon poker cu propria țară.

„Încă nu am început negocierile privind o soluție politică a conflictului. Dar aș risca să spun că ne putem mișca foarte repede, deoarece consensul internațional actual privind Republica Moldova este favorabil. Am putea fi o poveste de succes a modului în care un conflict înghețat în spațiul post-sovietic ar putea fi rezolvat pentru prima dată. Mi-aș imagina că Transnistria primește un statut special în cadrul statului moldovenesc sub forma unei autonomii foarte puternice. Președinția noastră a elaborat un concept pe care îl vom prezenta partenerilor noștri de coaliție.”

Determinarea și optimismul pe care le degajă Dodon cu aceste declarații oferite publicației germane contrastează vădit cu prudența afișată de el doar cu două luni în urmă, când afirma, într-un interviu pentru Radio Europa Liberă, difuzat în 18 iunie curent, că nu trebuie să ne grăbim cu statutul regiunii transnistrene.

„Pentru noi este foarte important, dacă vorbim de Transnistria, câteva lucruri. Primul: să nu înrăutățim situația față de ceea ce avem, să fie implementate ceea ce s-a convenit (…) Să ne clarificăm cu toate schemele de contrabandă, energie ș.a.m.d., și aici va fi o poziție fermă din partea Chișinăului. Eu sunt ferm convins că prim-ministrul va fi de acord cu poziția mea, aici trebuie să tăiem tot. Și mai departe, în ceea ce ține de statut, eu cred că este un subiect foarte sensibil care va fi greu de discutat în componența actualei guvernări.”

Iată că Dodon, așa cum ne-a obișnuit, își schimbă subit retorica și vorbește în limbajul agreat și de Rusia, și de Germania (cel puțin în parte). Și anume: că rezolvarea conflictului transnistrean va servi ca model de soluționare pentru alte conflicte înghețate din spațiul ex-sovietic (Ucraina?) și mai ales că s-a ajuns la un consens internațional în această problemă.

Republica Moldova are alte urgențe: construirea statului de drept, demontarea schemelor criminale care au împânzit economia, reforma justiției, combaterea sărăciei, relansarea economică. Asta așteaptă cetățenii de la noua putere. Reluarea temei transnistrene, în actualul context și în termenii prefigurați de Dodon și inspirați de Moscova – prezidentul nu spune nimic despre retragerea trupelor rusești! –, e o diversiune clară, e un demers împotriva interesului nostru național. Și nu suntem decât la începutul acestei „spețoperația”, cum îi zic rușii. În curând, Dodon va merge din nou la Moscova, să discute cu Putin, apoi tot în septembrie la Chișinău se va organiza un forum economic moldo-rus care să dea conținut concret infiltrărilor rusești în Republica Moldova.

După ce pretinde că a contribuit la înlăturarea lui Plahotniuc, Kremlinul așadar ține să-și „marcheze” teritoriul. Și dispune de pârghii importante pentru a-și spori influența. În primul rând, Transnistria separatistă, cu trupe rusești și muniție. Apoi șantajul cu gazele (contractul de livrare a acestora expiră în decembrie și nu se știe ce pretenții va formula Gazpromul la viitoarele negocieri cu Moldova).

Un factor major de influență este componenta pro-rusă din cadrul actualei guvernări de la Chișinău. Activismul lui Dodon pe direcția transnistreană nu este deloc întâmplător, el poate fi pus și în legătură cu ezitările Blocului ACUM de a se angaja într-un nou acord cu socialiștii, pentru care insistă Dodon, PSRM-ul și Rusia, cum bine se vede.

Cine și cum se poate opune noului plan de federalizare, pe care Dodon încearcă să-l îmbrace într-un veșmânt mai puțin șocant, zis „autonomie puternică pentru Transnistria”?

Se poate opune Guvernul Maia Sandu și Blocul ACUM, cei care au afirmat de atâtea ori că resping categoric federalizarea. Caracterul unitar al statului nu este un subiect de discuție și în orice caz nu poate fi modificat fără consultarea poporului, așa prevede Constituția.

Un alt factor care ar trebui să zădărnicească planul enunțat de Dodon este opoziția parlamentară de la Chișinău. Fracțiunea Partidului Democrat are 30 de deputați. E o forță. Nu declara PD, alături de fostul său lider, fugarul Vlad Plahotniuc, „persecutat de serviciile de la Moscova” (cum îi place lui să se victimizeze), că luptă cu imperialismul rusesc?

Democrații lui Dumitru Diacov vor avea, iată, un bun prilej să-și manifeste

patriotismul dincolo de problemele de justiție ale unora dintre ei. Un partid în reconstrucție, aflat în căutarea unei noi echipe de conducere și, cine știe, poate și a unei noi identități, se cuvine să se manifeste ca o formațiune care apără interesul național, altfel de ce-ar mai fi votat de cetățeni? Față cu pericolul rusesc – pericol real, nu mimat – frustrările și dușmăniile personale de pe scena politică ar trebui să treacă pe plan secund. Numai solidarizarea, peste doctrine și interese de partid, în momente-cheie demonstrează seriozitatea oamenilor politici.

Ne așteptăm de asemenea la o mobilizare a societății moldovene în ansamblul ei, așa cum s-a întâmplat cu prilejul primei încercări a Moscovei de a impune un plan de federalizare, în 2003.

Noul proiect rusesc va pune la încercare atitudinea partenerilor externi ai Republicii Moldova, a finanțatorilor ei: Uniunea Europeană, România, Statele Unite. Ezitările Occidentului, nearticularea unei poziții limpede și tranșante în chestiunea Transnistriei, tolerarea tertipurilor Moscovei ne va costa independența și libertatea pentru mulți ani înainte.

Un factor de seamă, care poate submina intențiile rușilor, este Ucraina, politica ei inechivocă în relațiile cu Moldova și în raport cu enclava transnistreană. Aplicarea „cu succes” în Moldova a unui model de reglementare a unui conflict creat de Rusia și pe care tot ea sare să-l aplaneze va fi un al doilea front deschis împotriva Kievului.

În sfârșit, un element care, pe termen lung, va salva Republica Moldova de presiunile rusești pe direcția Transnistria (și nu numai), este multiplicarea alternativelor la gazul rusesc: finalizarea construcției gazoductului Iași-Ungheni-Chișinău și interconectarea liniilor electrice cu România, recte cu Uniunea Europeană.

Despre aceste proiecte strategice (și atât de urgente!) au vorbit, întrecute, diferite guvernări de la Chișinău, inclusiv regimul Plahotniuc. Lucrurile însă au fost tergiversate și chiar sabotate pentru că loveau în interesele egoiste ale potentaților de la Chișinău, care se dădeau mari anti-ruși, dar făceau afaceri mănoase cu separatiștii de la Tiraspol. La un moment dat însă vine nota de plată. Mai rău e că o achită poporul, nu politicienii.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.