Ultimul locuitor al satului Dobrușa

Corespondentul publicației New York Times, Patrick Kingsley, povestește cum materialul său despre ultimul locuitor al satului Dobrușa a ajuns pe prima pagină a cunoscutului cotidian american.

Patrick Kingsley, corespondent The New York Times

Patrick Kingsley: „Această poveste cred că a mișcat și a intrigat multe persoane, chiar dacă nu prea cunoșteau suficiente despre Republica Moldova. Este un reportaj despre un sat aproape pustiu, despre durerea de pe urma pierderii unor prieteni, despre singurătate. Circumstanțele acestei situații sunt și ele bizare – un omor dublu. Cred că combinația acestor chestiuni a fost interesantă și captivantă pentru mine ca jurnalist, dar și pentru editorii mei. Ca rezultat, ei au vrut să ofere spațiu pe prima pagină a ziarului „New York Times” pentru această istorie”.

Europa Liberă: Cum ați explicat editorilor de la „New York Times” că fenomenul depopulării într-o țară mică precum Republica Moldova merită să fie relatat în paginile unui ziar american, cu un public internațional?

Patrick Kingsley: „Cred că de fiecare dată când vrei să scrii un reportaj despre orice, încerci să povestești despre un fenomen

major prin intermediul unei istorii simple, mici. În cazul respectiv, eram interesat să scriu despre migrația și depopularea din Republica Moldova și încercam să găsesc căi interesante de a o face, voiam să umanizez un fenomen abstract ca depopularea.

Discutam cu Artur Corghencea, un jurnalist local care mi-a venit în ajutor, și l-am întrebat dacă știe despre sate pustiite, și el a menționat anume Dobrușa. Ne-am gândit că ar fi bine să facem o vizită, să vedem care e situația. Noi credeam că e totalmente pustiu, dar când am mers acolo cu primarul unei localități din apropiere, am descoperit că a rămas un singur rezident – Grișa. Ne-am prezentat, l-am întrebat dacă am putea să facem un interviu cu el. Am petrecut câteva zile împreună, am aflat mai multe detalii despre viața lui, despre sat… Am discutat cu foștii lui consăteni, cu primarul, și atunci am realizat că aș putea face un articol interesant despre Dobrușa. În așa mod, aș relata despre o situație locală, dar care ar explica și fenomenul în general: depopularea, migrația din Moldova...”

Limita inexistenţei. Episodul III

Europa Liberă: În opinia voastră, de ce soarta unei localități părăsite dintr-o țară puțin cunoscută a ajuns să rezoneze cu atâția cititori?

Patrick Kingsley: „Cred că era șocant că într-un sat care avea cândva 200 de rezidenți, acum locuiește o singură persoană.

Este o chestie cu care oricine poate empatiza, fie că e un moldovean, un american sau un englez ca mine. E trist să te gândești că un spațiu cândva înfloritor este populat acum doar de un om. În opinia mea, oricine poate fi impresionat, șocat și intrigat de această premisă. Oricine poate fi mișcat de situația lui Grișa, care e solitar în acest sat, iar vecinii și prietenii apropiați au decedat recent. Pe de o parte, e trist că trăiești singur în sat, după ce prietenii și vecinii tăi au fost uciși. Pe de altă parte, e o istorie care poate inspira.

E frumos când cineva e satisfăcut de viața la o viteză mică, fără tehnologiile care acum sunt peste tot. Unii ar fi impresionați să afle că cineva poate savura viața prin plăcerile ei simple: natura, grădinăritul, grija de animale de casă, trezirea odată cu soarele, ș.a.m.d. Este ceva ce poate inspira persoanele care se simt înstrăinate din cauza gadgeturilor și a tehnologiilor vieții moderne”.

Europa Liberă: Republica Moldova ajunge pe paginile presei internaționale mai ales când e vorba de alegeri, proteste, scandaluri de corupție. Asta înseamnă uneori și materiale fără prea multe nuanțe, relativ superficiale. Ce trebuie să se schimbe astfel încât chiar și o regiune atât de mică să beneficieze de materiale cu mai multă profunzime?

Patrick Kingsley: „Mai multe lucruri. Instituțiile media ar trebui să angajeze mai mulți jurnaliști în regiunile de interes, ceea ce imediat s-ar reflecta pozitiv asupra profunzimii relatărilor. Jurnaliștii locali au o înțelegere mai sofisticată a situației și ar putea oferi o explicație mai clară a ceea ce se întâmplă. Dar aici cred că este și o chestiune de resurse. În ultimii ani, mass-media pierde bani, deci nu este capabilă să angajeze atât de mulți jurnaliști, inclusiv în spații ca Moldova.

Industria media are alte priorități și, ca rezultat al acestor „tăieri” de bugete, mai puțini jurnaliști ajung în locuri ca Moldova, iar dacă o fac, petrec puțin timp acolo, deci nu ajung să capete un nivel de înțelegere profundă a fenomenelor locale, pe care moldovenii îl așteaptă de la relatările internaționale despre țara lor”.

Europa Liberă: În cazul Dvs, cum evitați preconcepțiile și stereotipurile „de acasă” despre o țară pe care o cunoașteți puțin, dar despre care urmează să scrieți?

Patrick Kingsley: „Cred că ține de experiență, de recunoașterea faptului că trebuie să vorbești și să asculți atent mulți oameni. Trebuie să fii gata să schimbi „direcția” subiectului tău, dacă

ideile cu care ai venit nu sunt conforme realității. Trebuie să ai o minte deschisă și să fii flexibil cu istoria pe care vrei să o spui, fiindcă reportajul pentru care ai venit poate să nu devină realitate. În acest caz, eu am vrut să fac ceva despre migrație, am venit cu un set de așteptări, dar între timp a apărut o istorie un pic diferită, care însă ne-a plăcut mult mai mult. Sper că aici am dat dovadă de abilitate să ascult și să schimb direcția istoriei în baza a ceea ce se întâmplă pe teren, în loc să mă bazez pe ideile cu care am venit”.

Generația emigrației

Europa Liberă: Ați menționat că pe teren v-a oferit o mână de ajutor un așa-zis „fixer”, adică persoană intermediară pentru jurnaliști străini veniți într-o țară să realizeze materiale. E o practică mondială în așa cazuri. Credeți că va veni timpul în care instituțiile media vor miza mai mult pe jurnaliști locali, în loc să trimită o echipă de reporteri străini într-o țară anume?

Patrick Kingsley: „Cu siguranță este ceva ce jurnaliștii internaționali și editorii iau în considerație. Cred că la etapa asta e clar că dacă vrei să portretizezi lumea așa cum este, e nevoie de înțelegere cât mai profundă, pe care deseori o au anume jurnaliștii locali. Este un proces continuu și nu cred că am ajuns încă la această etapă, dar la un moment dat, în viitor, astfel de

istorii vor fi scrise de cineva din Moldova. În același timp, cred că în jurnalism există loc pentru o perspectivă „din afară”. Cred că asta poate oferi o privire proaspătă asupra situației, iar atunci când vorbim de regimuri dictatoriale, e mai sigur ca jurnaliștii din afară să vină și să investigheze anumite atrocități sau scandaluri de corupție, decât să lași jurnaliștii locali să o facă, după care să riște să ajungă în pușcărie din cauza muncii lor. Cred că în jurnalism întotdeauna va fi loc pentru „ochiul de străin”, dar sper că pe viitor jurnalismul va însemna participarea mai activă a persoanelor care locuiesc în regiunile respective”.