La aceasta se adaugă faptul că, în trecut, Trump a preferat să trateze cu aliați regionali, precum premierul ungar Viktor Orban, mai degrabă decât cu UE în ansamblu.
Discutând cu oficialii UE în această dimineață, am putut constata că atmosfera era la fel de sumbră ca și vremea de la Bruxelles. Dar există și o doză de optimism. Ei au deja experiență în relațiile cu Trump și, într-un fel, UE s-a apropiat în ultimii ani de unele dintre politicile candidatului republican.
În prezent, blocul comunitar este mult mai dur în ceea ce privește migrația și, deși Bruxelles-ul încă speră să încheie acorduri de liber schimb în întreaga lume, UE a devenit din ce în ce mai protecționistă.
Unii diplomați europeni sunt de părere că adoptarea de către UE a unei abordări mai agresive față de China ar putea da un start bun relației transatlantice - în cazul în care economiile UE orientate spre export își pot permite posibilele pierderi comerciale cauzate de eventualele riposte comerciale chineze.
De la prima președinție Trump, Europa a preluat câteva din politicile sale mai dure, grație unor conservatori din Italia, Olanda sau Austria. De pildă, stăvilirea imigrației.
Pentru NATO, alianța militară pe care Trump a amenințat că o va părăsi în 2018, în timpul primului său mandat prezidențial, starea de spirit pare să fie ceva mai puțin panicardă decât odinioară.
Deși Trump continuă să pună la îndoială clauza de apărare reciprocă a NATO, articolul 5, mulți oficiali din alianță cred că el este mai concentrat asupra UE.
În plus, spun ei, marea majoritate a membrilor NATO cheltuiesc în prezent procentul necesar de 2 % din PIB pentru apărare, ba unii și mai mult, lucru pe care îl atribuie cu plăcere presiunii exercitate de Trump în trecut.
Pentru a nu mai menționa, spun optimiștii, că noul secretar general al NATO, Mark Rutte, este unul dintre puținii europeni care au ușă deschisă la noul președinte.
Când Trump 1.0 striga la europeni să cheltuiască mai mult pentru apărare, aproape toți din NATO se simțeau vizați. Acum, speriați de războiul din Ucraina, unii au ajuns să investească în apărare către 4%, nu 2% din PIB - de pildă, Polonia.
Există, totuși, două lucruri care mă frapează atunci când vorbesc cu persoane atât din UE, cât și din NATO.
În primul rând, anturajul lui Trump este acum mai mult o „cantitate necunoscută” decât a fost în primul mandat. Când a fost ales în 2016, existau republicani în administrația sa cu care oficialii europeni simțeau că pot trata: de exemplu, Rex Tillerson, Jim Mattis și John Bolton.
De data aceasta, oficialii europeni par să fie mai temători - se tem, de exemplu, de izolaționismul viitorului vicepreședinte JD Vance.
În al doilea rând, există o diferență clară între est și vest-europeni. Oficialii cu care am vorbit din țările vest-europene sunt, cel puțin în aparență, destul de pesimiști cu privire la perspectivele unei președinții Trump.
Dar din conversațiile mele cu politicieni și funcționari din Europa Centrală și de Est reiese altceva: speranță și poate chiar entuziasm. Ei par să se simtă mai confortabil cu natura tranzacțională a politicii lui Trump și spun că presupusa sa imprevizibilitate poate fi un lucru bun în relațiile cu Beijingul, Moscova și Teheranul.
În orice caz, Statele Unite și Europa erau pe traiectorie divergentă de ceva vreme, inclusiv pentru că administrațiile de la Washington se orientează tot mai mult spre zona Pacificului. Această falie nu poate decât să se adâncească în viitor.
Rikard Jozwiak este Editor pentru probleme europene al RFE/RL.
📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te