Intensificarea atacurilor aeriene asupra capitalei ucrainene în urma unui atac cu drone asupra Kremlinului, atribuit de Rusia Kievului, i-a forțat pe Irina, Svitlana și Olia să facă cursul de tranziție la limba ucraineană într-o cafenea situată vizavi de Opera Națională, și nu în locul obișnuit aflat în apropiere, care a fost închis odată ce a fost declanșată alerta aeriană.
Cele trei femei, originare din Sevastopol, Enerhodar și Donețk - orașe din sudul și estul Ucrainei ocupate în diferite etape ale agresiunii Rusiei - au petrecut 90 de minute împreună cu mai mult de o duzină de studenți, majoritatea femei și, de asemenea, persoane strămutate, care încearcă să-și perfecționese cunoașterea limbii ucrainene și, după cum spun unii, să se „elibereze” de rusă.
Irina are un fiu în armata ucraineană. A părăsit Crimeea natală, a spus ea, pentru că „nu putea trăi în apropierea flotei din Marea Neagră care trage cu rachete asupra țării noastre”. Ea vrea să treacă la ucraineană pentru „a scăpa de sentimentul de vinovăție".
Svitlana a venit la Kiev în urmă cu doar două luni. Soțul ei a rămas în Enerhodar, unde lucrează la centrala electrică Zaporojie, cea mai mare centrală nucleară din Europa, capturată de ruși la începutul invaziei Ucrainei. Svitlana învață limba ucraineană pentru „a uita lunile de ocupație”.
Olia a plecat din Donețk în 2014, anul în care a izbucnit războiul separatist alimentat de Moscova în această regiune și în regiunea vecină Luhansk. A plecat sperând să revină acasă în câteva luni. Acum, după opt ani departe de casa ei din Donbas, ea trece la ucraineană pentru că a decis să se „concentreze asupra viitorului”.
Milioane de povești similare alcătuiesc cea mai rapidă trecere de la utilizarea limbii ruse din istoria recentă a Ucrainei. Numărul ucrainenilor care folosesc ucraineana în mod exclusiv sau în cea mai mare parte a timpului în viața de zi cu zi a crescut de la 49% în 2017 la 58% în 2022, iar numărul corespunzător pentru limba rusă a scăzut de la 26% la 15%, potrivit unui studiu realizat în decembrie 2022 de către proeminentul politolog ucrainean Volodimir Kulik și Institutul Internațional de Sociologie din Kiev.
Tendința este și mai puternică în sfera publică, 68% dintre funcționari și angajații în sectoarele publice optând pentru ucraineană și doar 11% pentru rusă la locul de muncă și în timpul educației. Tranziția este mult mai semnificativă în sudul și estul țării, în mod tradițional mai rusofonă decât în vestul și centrul Ucrainei, unde trecerea la ucraineană a devenit semnul larg răspândit al rezistenței față de ocupanți.
Realitatea din spatele acestor cifre este mai complexă din cauza naturii bilingvismului ucrainean, aproape toată lumea cunoscând pasiv atât ucraineana, cât și rusa și mulți vorbind amestecul lor, surjîk, limbi minoritare precum tătarul din Crimeea sau maghiara, precum și noile tendințe, mai ales populația de cinci milioane de refugiați care se adaptează lingvistic în străinătate. Dar, în timp ce mulți ucraineni continuă să folosească ambele limbi în viața de zi cu zi, în ciuda furiei față invazia declanșată de Rusia, trecerea rapidă de la rusă la ucraineană este evidentă peste tot în Ucraina: pe străzi, în rețelele de socializare, în librării și, poate cel mai semnificativ, în spațiile private.
Mulți ucraineni se bucură de schimbarea lingvistică în curs de desfășurare, dar procesul, accelerat de încercările reînnoite ale Rusiei de a șterge cultura ucraineană și de a semăna diviziuni în țara pe care o atacă, este departe de a fi nedureros.
Limbajul clarității
„Federația Rusă, federația de criminali și violatori, a declarat război patriei mele, invocând drept motiv protecția populației vorbitoare de limbă rusă”, a declarat pentru RFE/RL scriitorul ucrainean și nativ din Donețk Volodimir Rafeienko. „S-au folosit de însăși existența mea pentru a-și justifica războiul”.
De la începutul conflictului din Donbas, președintele rus Vladimir Putin a acuzat în mod repetat și fals Kievul că ar comite un „genocid” împotriva populației rusofone din regiune. Rafeienko, romancier și poet care a scris exclusiv în limba rusă și a făcut parte din scena literară rusă în cea mai mare parte a carierei sale, are o amintire foarte diferită a statutului limbii ruse în țara sa natală.
„Părinții mei și bunica mea vorbeau rusă, la fel ca toată lumea din jurul meu. Îi știam pe Dostoievski și Cehov pe de rost până când am împlinit 20 de ani, am studiat pentru a deveni filolog rus și nu m-am gândit niciodată că voi folosi în mod activ limba ucraineană până când m-am trezit într-un tren de la Donețk la Kiev în 2014, după ce orașul meu a fost capturat de separi", a spus el, referindu-se la forțele susținute de Rusia și, în unele cazuri, la forțele rusești care au cucerit părți din Donbas după ce Moscova a alimentat și întărâtat separatismul în estul și sudul Ucrainei.
Scriitorul ucrainean Volodimir Rafeienko (fotografie de arhivă)
Războiul care a izbucnit în 2014 l-a determinat pe Rafeienko, care are acum 53 de ani, să rupă legăturile cu lumea literară rusă. Dar el a scris în 2017 romanul său de succes Lungile zile: o baladă urbană, care descrie ironia amară a vieții în suprarealistul „Oraș al lui Z” din Donbas - o prevestire ciudată și tulburătoare a semnificației pe care litera Z a dobândit-o în 2022 - în limba rusă. În acel moment, a explicat el, se considera autor bilingv. În 2019 a publicat primul său roman în limba ucraineană, Mondegreen: cântece despre moarte și dragoste, preocupat de problema memoriei, limbii și identității prin prisma poveștii unui refugiat din regiunea Donbas.
În momentul invaziei pe scară largă a Rusiei, la 24 februarie 2022, Rafeienko, el însuși un exilat din Donețk, locuia într-un sat între Bucea și Kiev, care a ajuns în curând sub ocupație rusă - o perioadă de care nu vrea să își amintească.
„De la 24 februarie, mă bântuie obsesiv gândul că vreau să mă întorc acasă", a spus el, făcând o pauză lungă înainte de a adăuga: „Dar nu am o casă”.
Rafeienko jură că nu se va mai întoarce niciodată la limba rusă, „obscenă” și „compromisă”, nici în scrierile sale, nici în viața publică sau privată. „Poate că respingerea mea completă a limbii ruse spune mai multe despre trauma mea decât despre orice idei filosofice generale", spune el, adăugând că, oricât ar încerca, nu se poate elibera complet de cărțile pe care le-a citit și de viața pe care a trăit-o. „Este o experiență intelectuală care face parte din personalitatea mea; va pieri atunci când eu nu voi mai fi".
Trecerea la o altă limbă este un proces lung, laborios și uneori epuizant pentru el ca scriitor, a spus Rafeienko - care are șase dicționare pe biroul său de scris -, dar este un „efort autoterapeutic care vine cu un premiu”.
„Ucraineana îmi deschide noi posibilități și mă obligă să vorbesc deschis", a spus el. „Este o limbă a clarității care ne permite să ne simțim responsabili pentru noi înșine și pentru lume”.
O relicvă imperială
Tranziția voluntară la ucraineană - ca în cazul lui Rafeienko sau al studentelor de la cursul de limbă din Kiev - deși în creștere acum, face parte dintr-un proces mai amplu, cu o dinamică atât de jos în sus, cât și de sus în jos.
Publicului i s-a reamintit acest lucru în ianuarie, când Academia Kiev-Mohila, una dintre cele mai vechi și mai apreciate universități din Ucraina, a interzis utilizarea limbii ruse în incinta sa. Predarea la universitate se desfășoară în ucraineană și engleză de peste treizeci de ani; astfel, noua interdicție a vizat conversațiile private dintre studenți, profesori și administrație.
„Nu ne așteptam să aibă asemenea ecou”, afirmă pentru RFE/RL Serhi Kvit, președintele universității, referindu-se la valul de reacții atât de susținere, cât și critice, care a inundat rețelele de socializare. Interdicția, a spus el, a fost susținută fără echivoc de reprezentanții tuturor membrilor universității și nu prevede nicio formă de sancțiune: „Este o expresie a culturii noastre corporative care vizează în primul rând noii veniți”.
Academia Kiev-Mohila (fotografie de arhivă)
Legalitatea interdicției limbii ruse adoptată de Academia Kiev-Mohila este problematică, dar aceasta nu se abate prea mult de la politica lingvistică actuală din Ucraina. O lege din 2019 a făcut obligatorie utilizarea limbii ucrainene în numeroase sfere ale vieții publice, inclusiv în administrație, educație, mass-media și chiar în restaurante și magazine. După invazia pe scară largă din februarie 2022, au fost impuse restricții suplimentare asupra cărților și muzicii rusești.
Potrivit lui Kvit, interdicția ar trebui privită în contextul daunelor pe care războiul în curs le impune culturii ucrainene și Academiei Kiev-Mohila. „Unii dintre studenții și lectorii universității au rămas acasă, în zonele aflate sub ocupație. Unii s-au înrolat în armată. Unsprezece studenți și absolvenți au fost uciși de când a început invazia”, a declarat el. În clădirile vechi ale universității, pereții coridoarelor care datează din secolul al XVII-lea sunt acoperiți cu afișe care îndeamnă studenții să facă pregătire militară.
Pentru Kvit, care este, de asemenea, critic literar, războiul în curs de desfășurare este „încă un capitol al suprimării de secole a națiunii ucrainene și a culturii sale”. El susține că limba rusă nu ar trebui să-și găsească locul în Ucraina, numind-o „o relicvă imperială” și „o armă a statului rus”.
În același timp, mai spune el în ciuda interdicției, cărțile rusești vor rămâne în biblioteca universității. „Trebuie să ne apărăm, dar nu vom arde cărți. Noi nu suntem ruși și considerăm că libertatea este esențială pentru cultura noastră politică”, a declarat el.
Lingvicid
Cercetătorii ucraineni spun că prima ardere a cărților ucrainene - sau, mai precis, a cărților scrise într-o versiune ucraineană a vechii slavone bisericești - a avut loc în 1627, într-o perioadă în care rusa și ucraineana apăreau ca limbi separate. Ei spun că Patriarhul Moscovei, Filaret, a ordonat arderea Evangheliilor didactice publicate la Kiev în versiunea vernaculară a limbii chirilice pentru a asigura monopolul Moscovei asupra tipăriturilor.
Vizitatorii Academiei Kiev-Mohila pot afla despre acest episod de pe o placă memorială amplasată lângă universitate, în cartierul istoric Podil al capitalei. În tot centrul istoric al Kievului, plăcuțe ca aceasta au fost amplasate vara și toamna trecută de către activiștii de la Lingvicid, un proiect comemorativ menit să urmărească ceea ce inițiatorii săi descriu drept „istoria manipulării” de către Rusia imperială și Uniunea Sovietică.
Valentina Merjievska, o educatoare din Kiev care a inițiat proiectul, a trecut ea însăși de la rusă la ucraineană după Revoluția portocalie din 2004-2005, în care victoria electorală a unui candidat mai favorabil Moscovei a fost anulată pe fondul unor proteste uriașe din cauza dovezilor de fraudă, și după ce s-a născut primul ei copil.
"M-am simțit mult timp înșelată în calitate de ucraineancă vorbitoare de limbă rusă, dar nu am înțeles pe deplin cât de profundă este această manipulare", a declarat ea, adăugând că trecerea de la o limbă la alta este „mai presus orice, o provocare pentru propria identitate”.
Valentyna Merzhyievska, inițiatoarea proiectului comemorativ Lingvicid, alături de o placă comemorativă dedicată represiunilor antiucrainene.
De-a lungul secolelor de dominație politică rusă asupra Ucrainei, în ciuda dezacordului generațiilor succesive de intelectuali ucraineni, limba rusă a fost prezentată pe scară largă ca o limbă „nobilă” asociată cu puterea și statutul social, în timp ce ucraineana era descrisă ca o limbă „vulgară”, de la țară.
Această dinamică a început să se schimbe nu cu mult timp în urmă. Tatăl lui Merjiievska a trecut la rusă după ce s-a relocat la sfârșitul anilor 1960 dintr-un oraș mai mic la Kiev, unde s-a căsătorit cu mama ei rusofonă. Când a început să vorbească, în principal, în ucraineană, la începutul anilor douăzeci, a întâmpinat adesea ostilitate sau lipsă de înțelegere. Dar astăzi, cei doi fii adolescenți ai ei au cunoștințe limitate de rusă și nu o folosesc aproape niciodată în viața de zi cu zi.
Cea mai recentă placă este datată 2022. A dedicat-o politicilor de rusificare pe care Kievul și martorii oculari spun că Rusia le pune în aplicare în zonele pe care le ocupă, inclusiv jefuirea muzeelor, furtul de artefacte culturale, demolarea monumentelor ucrainene, reinstalarea statuilor unor personalități culturale și istorice rusești și rusificarea educației în școli.
Afară cu ea
Aceste acte nu rămân fără efecte.
În fiecare săptămână, Siaivo Knihi, una dintre cele mai vechi și mai mari librării din Kiev, colectează aproximativ două tone de cărți în limba rusă și le expediază pentru a fi reciclate. Banii primiți în schimb sunt donați armatei ucrainene.
„Au fost săptămâni în care am colectat aproximativ șapte tone și a trebuit să cărăm cutii de cărți la reciclare de mai multe ori pe zi”, a declarat pentru RFE/RL Hlib Malici, directorul librăriei, în vârstă de 27 de ani.
Hlib Malici, directorul librăriei Siaivo Knihi, și Anastasia Hazova, ofițerul de presă al magazinului, în fața unor cărți rusești pregătite pentru reciclare.
Siaivo Knihi, singura librărie de stat din Kiev, derulează și alte programe - cum ar fi promovarea lecturii în rândul copiilor și al pensionarilor și organizarea de întâlniri cu autori în curs de afirmare.
Malici a declarat că mulțimea persoanelor de toate vârstele și de toate mediile care își aduc colecțiile de cărți în limba rusă pentru a fi reciclate reflectă faptul că tot mai mulți ucraineni sunt de acord că orice conținut rusesc este inutil și potențial periculos pentru Ucraina.
Cu toate acestea, limba rusă și-a păstrat ceva din statutul său în Ucraina, în parte pentru că, având aproximativ 258 de milioane de vorbitori în întreaga lume, operează în cadrul unei piețe pentru bunuri culturale - cum ar fi televiziunea, muzica sau cărțile - care este mult mai mare decât cea ucraineană.
În cadrul Ucrainei, acest dezechilibru s-a schimbat treptat de la prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991. Dar, recent, din cauza restricțiilor privind conținutul rusesc și a schimbării la nivel național către ucraineană, situația opusă devine noul status quo.
Librăriile independente la modă care apar în Kiev, în ciuda războiului, sunt un semn vizibil al acestei schimbări. Se pot găsi acolo autori ucraineni contemporani populari precum Serhi Zhadan sau Oksana Zabujko, noi ediții ale clasicilor ucraineni, cărți de istorie care sunt acum la mare căutare și traduceri ucrainene din ce în ce mai disponibile din literatura străină.
Cu toate acestea, bibliofilii experimentați din Kiev spun că cele mai mari șanse de a obține titluri rare și de nișă sunt la piața de carte în aer liber Petrivka. Acest loc legendar este cel mai mare spațiu dedicat vânzării de carte din Ucraina și o destinație unde iubitorii de cărți pot fi găsiți răsfoind ore în șir.
Una dintre cele mai mari librării din piață este ținută de Oleksandr Drobin, un fost soldat în vârstă de 78 de ani. Șiruri înalte de cărți clasificate tematic, atât în rusă, cât și în ucraineană, creează un labirint prin care numai el știe cum să navigheze. Îl găsițiaici aproape în fiecare zi, ajutând clienții și discutând cu prietenii în timp ce pe fundal se aude o melodie calmă de jazz.
„Nimeni nu știe câte cărți sunt aici și nimeni nu va ști vreodată”, spunea diminețile trecute pentru RFE/RL. Cea mai mare categorie unică din colecția sa, a adăugat el, este reprezentată de cărțile de specialitate, deoarece el este inginer de formație, deși mulți oameni vin să cumpere literatură universală în traduceri rusești, precum și clasici ucraineni.
Oleksandr Drobin în librăria sa din piața Petrivka, Kiev.
Drobin și-a petrecut mare parte din viață ca militar în bazele armatei sovietice din Belarus, Polonia, Germania, Rusia și Afganistan. A fost crescut în Orientul Îndepărtat al Rusiei, după ce bunicii săi au fost deportați din regiunea Nikolaev din sudul Ucrainei în timpul regimului dictatorului sovietic Iosif Stalin.
„Dacă aș fi mai tânăr, aș merge să lupt, mai ales pentru că băieții noștri luptă atât de frumos”, a spus el după ce a terminat o conversație telefonică cu o cunoștință de pe linia frontului.
Drobin - care nu auzise despre campania Siaivo Knihi - spune că nu vede niciun rost în distrugerea cărților rusești, argumentând că populația vorbitoare de limbă rusă trebuie să aibă la dispoziție cărți. Singurele cărți care sunt aruncate din magazinul său de la piața de carte Petrivka, a adăugat el, sunt cele care s-au udat din cauza apei de ploaie care se scurge prin acoperișul vechi al tarabei.
El a spus că invazia rusă l-a forțat să își închidă magazinul pentru scurt timp, dar după două luni s-a întors la Petrivka.
„Am crezut că războiul îmi va ruina afacerea, dar s-a dovedit că oamenii au mai multă nevoie de hrană spirituală acum decât înainte”, a spus Drobin. „De asemenea, vor să scape de violențele și brutalitatea războiului”.