„Va trebui să vâslim toți și să ieșim la suprafață”

Ala Tocarciuc

Jurnal Săptămânal cu farmacista Ala Tocarciuc, expertă în sănătate publică

Născută la 22 aprilie 1966, în orașul Florești, farmacista de profesie și un Om al Universului după vocație. Cu peste 30 ani lucrați în sisteme farmaceutice si medicale, a trăit in cinci tari diferite, a gestionat afaceri în 11 state, cu o populație de peste 250 mln de oameni, reușind să schimbe multe lucruri spre bine. A construit multiple componente în sisteme de sănătate din multe țări de la zero, a creat politici, a deschis acces la tratamente inovative și a făcut viața mai bună pentru mulți oameni, inclusiv pentru copii cu boli rare. Actualmente este expert internațional în sănătate publică. Mamă a doi copii.

Luni

Mă trezesc pisoii la 6.30. Nici nu am nevoie de deșteptător. Richard doarme lingă perna mea. Uneori aud cum sforăie. Nici nu știam ca un pisoi poate sforăi ca un om. Zazen sare pe pat si începe să vină mornăind pe corpul meu de la picioare până la cap. Ajunge la umeri, mă miroase, mă linge pe barbă, cu un mormăit ca de tractor, cel puțin așa mi se pare mie, și mi se așază pe piept. Mă trezesc. O iau cu o mână și o pun lângă pernă alături de Richard, și încerc să adorm din nou.

Nu este posibil. El o linge, o giugiulește, încep să se vânzolească. Eu mă întorc spre ei și mă gândesc, câte au oamenii de învățat încă de la animăluțe?

Viața ne este împărțită în viața de până la covid și viața de după covid. Noi suntem undeva pe punte între ele. Știm ce a fost, dar nu știm ce ne așteaptă.

Zilnic primesc zeci de întrebări la această temă.

-Mi se pare că am fost deja bolnav de covid. Cum sa aflu?
-Faceți testul la anticorpi IgG si IgM.

Și eu, de fapt, nu știu dacp a fost exact covid ceea ce am avut. După simptome parca a fost el. Dar nu am făcut test. Aștept si eu să fac test la anticorpi. A trebuit să sensibilizez multa lume din domeniu, până am reușit să conving să aducă aceste teste în Moldova. Au promis că vor fi sâmbătă. Aștept!

Am fost întrebata si despre vaccinul BCG si vaccin pentru pneumococi.

Nu sunt foarte multe informații la aceste subiecte. Dar in unele publicații se scrie, ca dacă ești vaccinat cu BCG, ai șanse sa treci mai ușor prin infecție.

Si dacă ai făcut vaccin contra pneumococilor, tot ai șanse mai mari sa nu faci pneumonie. In Germania in februarie a fost recomandare pentru vaccinare in masa a persoanelor 60+ cu acest vaccin. Acum mi se pare ca știu de ce la ei așa puține decese sunt. Ei au fost pregătiți!

Un gând bun despre vaccinarea sovietica obligatorie cu BCG îmi da mici speranțe…

Seara am ieșit in direct la jurnal. Am încercat sa punctez niște lucruri simple dar esențiale.

Testați! Învățați! Acționați! Faptul că toate țările se confruntă cu problema asta și au dificultăți, nu înseamnă că noi nu putem și nu trebuie sa facem nimic.

Ei au greutățile lor și le rezolva. Noi avem greutățile noastre și nimeni nu va veni din exterior să le rezolve. Numai noi suntem responsabili de ceea ce va fi aici, cum vom ieși din criză și ce vom face. Nu e simplu!

Nu am fost niciodată o persoană publică. Am început să simt o nouă povară pe umeri. Încerc să fiu conștientă că este o parte a soluției în criza curentă și să o accept.

Pe parcursul zilei încerc să schimb dominantele și temele. Mă ajută pisoii, grădina, bucătăria și cărțile.

Marți

Deja de șase ani cuvântul cheie in aceasta zi este TATA. A fost ultima lui zi de viată. Țin minte totul în mici detalii.

Noaptea am revenit de la Moscova si deja la 01.00 eram în secția terapie intensivă. De fapt am trăit acolo practic două luni și am luptat pentru viața lui. Pe 23 martie plecasem înapoi la Moscova, cu o ușurare în suflet și convingere că am biruit moartea și începem recuperarea.

Dar nu a durat mult. Peste câteva zile analizele au arătat că organele vitale unul câte unul cedează. Insuficiență poliorganică. Omul vrea să trăiască, dar organele din corpul lui nu vor. A fost o lecție de viață dură. O luptă pierdută.

Am chemat ziua preotul să citească o rugăciune. El a venit și mi-a dat să țin lumânarea aprinsă. Eu stăteam la picioarele tatei cu lumânarea în mână și priveam la fața lui. Pe o parte de pat stătea preotul. Pe altă parte stătea fratele Vitalie. Tata avea pe față o tristețe de nedescris. El înțelegea totul. Da eu mă simțeam ca o proastă, cu lumânarea în mână la picioarele lui.

Preotul a început să citească din carte. Fața tatei s-a schimbat, tristețea a dispărut și s-a liniștit. Tata avea o față de copil. Ne priveam în ochi. Eu cu o tristețe de nedescris. El cu o admirație și dragoste, cum numai el a știut să aibă față de noi, de copiii lui.

Apoi au urmat câteva ore pline de drama. Noi toți eram furioși si speriați. Tata era liniștit.

Și eu și fratele am stat lângă el până la ultima suflare. Preotul a lăsat psaltirea și a spus să o citesc cu voce, să audă și tata. Eu nu am putut citi. În capul meu asta însemna să accept că el pleacă dintre noi și eu să citesc lui psalmii? Imposibil! A citit Vitalie. Dar eu picuram cu lingurița apa pe buzele crăpate. Îl țineam de mana și încercam să vorbesc. Aveam impresie ca el mă aude.

La ora 4 si 20 minute pe ecran liniile s-au îndreptat brusc...era deja 1 aprilie...

A fost pentru prima dată în viața mea să văd cum moare un om și acest om a fost TATA.

Nu am acceptat asta mult timp. E foarte greu sa pierzi părinții. Si acum, când aud, ca cineva zice, ca nu e strașnic acest Covid, ca vor muri doar cei vârstnici, eu devin furioasa. Ei merita sa trăiască! Chiar daca viața este grea pentru unii.

De fapt toți zic că viată e grea. Dar viața nu este acum așa de grea cum a fost cincizeci de ani în urmă. Noi suntem mai săraci decât nemții acum, dar suntem cu mult mai bogați, decât părinții noștri în tinerețe.

Exista totuși o diferența majoră între drumul lor și drumul nostru.

Ei au trecut de la greu la ușor, sau de la rău la bine.

Noi trecem de la ușor la greu, sau de la bine la rău.

E o cale și asta...

Miercuri

Ziua începe obișnuit. De azi am mâncare livrată după un meniu special vegan. La 7.30 băiatul a sunat la poartă. Deci intru pe regim cu 1500 kcal zilnic, patru mese pe zi și totul calculat.

Când eram vara în Japonia și întrebam de ce trăiesc mulți câte 100 ani, ei îmi răspundeau simplu: hrană echilibrată, mișcare suficientă și liniște în suflet și vei trăi și tu 100 de ani.

Fiecare pe rând am putut să le am, toate odată – nicicum! Încă nicicum!

Dacă am meniu echilibrat, nu am sport. Dacă am sport, nu am liniște în suflet. Ceva permanent îmi lipsește.

Oricum vreau să ajung și să îmi sărbătoresc ziua de naștere in 2056. Și chiar le spun la toți, că cea din 2056 este mai importantă decât cea din 2020.

Am stat la terasa cu pisoii și am avut ocupație după asta. Richard a găsit glod și a trebuit să ne scăldam. Numai că el nu era de acord cu decizia mea și a stropit toată baia cu noroi.

Am avut ocupație după asta, în loc de fitness. Am curățat baia de noroi.

Pe la prânz am intrat iar un pic în tema COVID. De fapt, încerc să limitez prezența mea în această tema sau, invers, să limitez prezența acestei teme în orarul meu.

Cum se va ieși din criză?

Reflecții despre această criză sunt multe. Am notat repede ce cred eu. Așa un blitz, să nu uit!

Deci eu gândesc, ca în fiecare criză sunt mai multe dimensiuni și în asta noi acum tot avem multe dimensiuni. Și la fiecare dimensiune avem azi, și avem mâine. Ce facem azi, și ce vom face mâine, și chiar poimâine?

Avem dimensiunea medicala, si pe ea vrem sa suprimam azi răspândirea contaminării si sa tratam pe cei bolnavi.

Avem dimensiunea socioeconomica pe perioada crizei, adică azi. Și pe ea este important să asigurăm hrană și acoperiș pentru fiecare persoană în țara noastră minunată. Și e important să menținem afacerile care se pot menține.

Avem dimensiunea socioeconomică de după criză, adică de mâine. Cum vom ieși din ea? Ce vor face oamenii simpli?

Și așa este pe toate celelalte dimensiuni.

Multe întrebări pentru o temă de acasă. Si pentru poimâine.

Și desigur că avem viteza și calitatea răspunsului pe toate aceste dimensiuni.

Nu va fi simplu! Dar nu avem de ales. Parcă am fi pe un submarin. Și suntem la adâncime. Nu putem părăsi vasul. Va trebui să vâslim toți și să ieșim la suprafața.

Spre seară încerc să mă implic pe componenta de testare la COVID. Testam puțin. Chiar foarte puțin. Asta pe de o parte ne face statistici liniștitoare, pe de altă parte, toți cei contaminați și netestați umbla prin societate și răspândesc virusul. Dacă nu testăm, avem șanse să stăm în carantină până la Crăciun.

Joi

Dimineața am servit cafeaua pe scrânciob la terasa. Pisoii închiși în casă, pedepsiți după ziua de ieri. Era soare și liniște. Poate s-or fi terminat toate și eu nu știu?

Pentru azi am planuri mari. Să găsesc pampers pentru niște copii cu nevoi speciale. Și să le transmit acestor familii. Sunt aproape 30 familii cu așa copii numai la o parohie.

Și mai este în agendă ordinea generală. Spălat geamuri, spălat perdele și tot ce intră în activități adiționale.

Vine Paștele! Și în casă se cere să fie curățenie lună!

Eu nu am casa cea mare, în care nu umbla nimeni. Eu în casa mea umblu peste tot și deci curățenie am de făcut peste tot.

Am reușit o jumătate de casă numai să facem. Și mai lăsăm o jumătate pe mâine. Dar e ok că am ocupație.

Autoizolarea pentru o persoană ca mine a fost o încercare foarte complexă.

Am avut și ocupații individuale, de tot soiul, și pictură, și lectură, și canto. Dar am avut și momente când nu voiam nimic să fac, voiam să ies pe strada în oraș și să merg.

Pur și simplu să merg pe stradă!

Eu am noroc in viața de oameni buni! Dumnezeu vine prin oameni! Adeseori repet eu. Și chiar cred in asta. Am reușit să găsesc pampers și să organizez livrarea lor familiilor cu ajutorul parohiei Sfântului Dumitru.

De fapt ziua de azi a trecut cu un gând simplu.

Ai grijă de tine, pentru tine, că nu are cine să te înlocuiască. Și ăsta este un adevăr!

Vineri

Dimineața în rutina, mic dejun, cafea, pisoii hrăniți, fără multe știri.

Casa pare pustie fără perdele. Am senzația că am pierdut din intimitatea vieții și tot ce fac vede o mahala întreagă. Dar, de fapt, e doar o iluzie.

Am fugit repede la biserică să transmit ajutorul pentru copii. Poarta era încuiată la cheie. Doamne, ce zile am ajuns...încuiem poarta bisericii, ca să nu intre oamenii...

Ar fi să lase poarta deschisă și oamenii să înțeleagă de cuvânt și să stea acasă. Dar oamenii nu înțeleg de cuvânt. Și porțile bisericilor sunt încuiate cu lacăt.

Am fost lăsată să intru. Echipată cu tot ce trebuie, și mânuși, și ochelari.

Am reușit să dau și niște slujbe, și pentru cei vii, și pentru cei morți. Să mai discut cu tanti, care era responsabilă de primirea ajutorului. Să înțeleg că multă lume necăjită trăiește pe lângă biserici și pe timp de pace. Acolo mănâncă, acolo lucrează, acolo se roagă. Și acum le este foarte greu și lor.

Știu, că societatea noastră este foarte divizată între diverse mituri și ideologii. Dar vreau să cred că majoritatea înțelege corect rolul bisericii în viața noastră și, respectiv, mai toți știu să aprecieze ceea ce fac acești oameni prin harul și credința lor.

Am revenit acasă cu un sentiment de împlinire, care umpluse tot Universul. Știu sigur, că acum 31 copii vor avea în următoarele 3 luni un lucru de nimic, un pampers uscat și curat. De fapt, asta face parte din compartimentul – calitatea vieții lor! Și e important!

Acasă mă așteptau ferestrele, și perdelele, și multe și mărunte, inclusiv doi pisoi.

Spre seară, casa a prins culori noi, si era gata de sărbătoare. Miros de cozonaci încă mai trebuie si oua roșii. Au mai rămas încă doua săptămâni si vom vopsi oua roșii. Timpul zboară!

A sunat părintele.

- Mămicile vor sa vă scrie o scrisoare de mulțumire, permiteți?

-Știți, eu nu pentru asta am ajutat.

-Dar ele tare vor!

-Doar ca sa înmulțim exemplul! Mulți oameni nici nu înțeleg cât de important este să ne uităm în jurul nostru și să vedem pe cei care au nevoie de lucruri mici. Dar mă bucur sincer de bucuria lor!

Între timp, mă sună oameni din diferite țări. În fiecare seară cel puțin 2-3.

Doar să întrebe, doar să vorbească, doar să zică ce au pe suflet.

Majoritatea sunt de aici, din Moldova. Au plecat să lucreze în alte tari. Trăiesc printre străini, lucrează printre străini, vin acasă o dată pe an, la Paște. Acum mulți nu vor veni. Nu e simplu printre străini!

Știu că au multe pe suflet. Acum zece ani, exact așa am plecat eu. Am trăit în acești zece ani cât alții nu trăiesc în treizeci. Și asta mă ajută să înțeleg și pe ei, și prin ce trec, și cum trec.

Ei au multe de spus. Eu am multe de ascultat.

Ascult cu răbdare, încerc sa ajut unde pot.

Ce a ieșit din Om – Om rămâne.

Eu undeva în suflet mă bucur că aceasta pandemie ne impune sa revenim la un comportament mai uman.

Emoții multe au toți, de parcă ar fi la un examen, când ai de scos un bilet. Vrei să scoți unul cu ceea ce știi. Dar e multă incertitudine și multă frica de necunoscut.

Noi încă nu am tras biletul. Mai e puțin și ne vine rândul.

Trăim un nou început acum. Dar nu toți înțeleg încă.

Peste mulți ani, probabil, voi scrie memorii despre Prima Carantină Globală.

Am ajuns să o trăim și pe asta.

Să fim sănătoși.