Varujan Vosganian: „România are nevoie și de oameni care să creadă în continuare că e nevoie de cultură în actul de guvernare”

La Festivalul Lecturii de autor de la Brno, Varujan Vosganian a spus că, dacă diplomația nu poate face dreptate armenilor pentru genocidul înfăptuit în 1915 împotriva lor, atunci o va face cultura. El cred că romanul său „Cartea șoaptelor” este un pas înainte către recuperarea istoriei și civilizației armenilor din ultimul veac. După ce s-a terminat întâlnirea cu publicul din Brno, corespondentul nostru a stat de vorbă cu Varujan Vosganian despre felul în care poate schimba un scriitor o lume.

Varujan Vosganian de vorbă cu Sorin Șerb la Festivalul Literar de la Brno

Europa Liberă: Domnule Varujan Vosganian, în seara aceasta s-a vorbit foarte mult despre Cartea Șoaptelor. Ce înseamnă Cartea Șoaptelor în opera și în viața dumneavoastră?

Varujan Vosganian: „Cartea Șoaptelor este un fel de confesiune pentru mine. Deși am scris-o la persoana întâi și

personajul este un copil, copilul care am fost, de fapt, amintirile nu sunt ale mele. Este o carte identitară pentru poporul armean, pentru că

aici se găsesc toate obiceiurile de zi cu zi, bucătăria, făcutul cafelei, cântecele, credințele, eroii, nostalgiile și speranțele.

Dar, în același timp, este și o carte despre poporul român, pentru că mai mult de jumătate din acțiunea cărții se petrece în România, între Primul Război Mondial și anul morții bunicului meu, 1968. Este, în același timp, o biografie a secolului XX pentru mine. A fost o datorie pe care am simțit să o fac, sunt lucruri pe care bunicele mele mi le-au povestit. Spun bunicele, pentru că bunicii nu vroiau să povestească niciodată ce au pățit. Sunt lucruri care nu trebuiau să dispară odată cu mine.”

Europa Liberă: Spuneați în seara aceasta că nu am învățat mare lucru din secolul XX, un secol al lagărelor, un secol al genocidului, al masacrului. Ați mai scris, pe lângă această carte, un poem pe care, întâmplător, l-am și ascultat ca oratoriu acum zece ani, doisprezece ani, era un oratoriu compus de soția dumneavoastră pe versurile dumneavoastră, un oratoriu care m-a emoționat profund, Iisus cu o mie de brațe. Iisus cu o mie de brațe constituie alături de Cartea Șoaptelor, un tandem al durerii și al întristării, un fel de prohod al secolului XX.

Varujan Vosganian: „Iisus cu o mie de brațe vorbește despre cei 500 de tineri care au murit în zilele acelea de 21-22 decembrie în București. Este, de fapt, o jertfă comună care încă nu ne-a mântuit, dar sper ca într-o bună zi să ne ridicăm la înălțimea acelei jertfe. Eu cred că fiecare lucru pe care îl scrii este o tentativă de a salva ceva din tine. Tu te naști cu anumite daruri, eu cred că la naștere omul este cel mai bogat cu putință, el sărăcește în timpul vieții lui. De fiecare dată când scriu o poezie, mă gândesc că, dacă aș fi dispărut cu o zi înainte,

poezia aceea ar fi dispărut odată cu mine. Și nu știu câte lucruri sunt în mine care trebuie să fie născute înainte ca eu să plec. De aceea, există o anumită precipitare în omul care scrie să salveze tot ce se poate din el. Am fost întrebat o dată dacă îmi e frică de moarte. Și am spus „Mi-a fost frică de moarte atunci când scriam Cartea Șoaptelor, îmi era teamă să nu mi se întâmple ceva înainte s-o termin”. De aceea eu cred că literatura este pentru un scriitor exact ceea ce spunea Iov și ceea ce frumos ne-a adus apoi Ion Barbu, când ne-a spus: „Hagi rupea din el”.”

Europa Liberă: Aveți mai multe biografii - economist, matematician, politician, poet, romancier…

Varujan Vosganian: „Eu zic că am o singură biografie, pentru că în clipa în care ai mai multe biografii deja nu mai e în regulă. Vedeți, eu n-am o problemă în faptul că, de pildă, făceam bugetul țării și scriam poezii. E o problemă de percepție: oamenilor le este greu să înțeleagă cum cineva poate fi în același timp în politică și poate să fie și scriitor, adică și să

vorbească și să scrie corect românește. În România există această prejudecată că politicul și cultura sunt diferite. Eu spun că, dimpotrivă, se zice că poporul român s-a născut creștin. Poate să fie o legendă, dar nouă ne place legenda asta. Dar sigur e un lucru: politica românească s-a născut din cultură. Toți marii oameni politici ai secolului XIX, toți au fost mari oameni de cultură. Și noi am făcut politică mare câtă vreme a fost făcută de oameni de cultură.

Noi ne-am despărțit de noi înșine, am intrat într-un exil când politicul a fost disprețuitor la adresa culturii, a fost indiferent, ba

chiar a și folosit-o uneori ca instrument al autorității. Și recuperarea clasei politice se va face tot prin cultură, nu neapărat prin creatori de cultură, dar prin oameni la care înălțimea cărților pe care le-au citit să fie mai mare decât înălțimea scaunului pe care stau.

Vedeți, eu care sunt în Parlament din 1990, din Consiliul Provizoriu din 8 februarie 1990, pot să vă spun că pe vremea aceea, mai toți oamenii importanți de cultură ai țării intraseră în politică, ei credeau că lumea cea nouă este un act de cultură – de la Ștefan Augustin Doinaș și Alecu Paleologu până la Ana Blandiana, Ruslan, academicianul Caius Iacob, pianistul Dan Grigore. Dar câți, câți alții! Ei au intrat în politică încetul cu încetul.”

Europa Liberă: S-au și retras unii dintre ei încetul cu încetul.

Varujan Vosganian: „Ei s-au retras. Probabil că am rămas ultimul, eram și cel mai tânăr atunci, am rămas ultimul din acea generație care a visat să facă din politica românească un act de cultură. Nu trebuie să dezarmăm, eu cred în continuare că șansa României, ideogramele care ne pot uni, sunt tot în zona culturii.”

Europa Liberă: Dar, cumva, politica, să zic așa, v-a maculat viața de creator, v-a adus, ca să zic așa, mai multe necazuri.

Varujan Vosganian: „Lucrurile stau așa: politica separă, cultura unește. În cultură poți să ai cititori sută la sută, în politică nu poți să ai suporteri decât o parte. E o posibil ca unii oameni să refuze cărțile mele astăzi pe motivul că sunt în politică sau nu agreează ideile mele politice. Acesta este un risc pe care mi l-am asumat. Socotind însă ceea ce am reușit pentru oamenii de cultură, pentru cultura românească și pentru breasla scriitorilor, eu zic că merită efortul și, până la urmă, o realizare culturală nu se judecă în timpul vieții tale.

Dacă ar fi să facem o istorie a literaturii numai după cum a fost ea percepută în timpul vieții oamenilor, vă imaginați că nu l-am

fi avut nici pe Kafka, nu l-am fi avut nici pe Proust, nu l-am fi avut nici pe Max Blecher și am fi avut în schimb, ca scriitori uriași, un Octav Dessila, de exemplu, sau un A. Toma sau Mihai Beniuc. Așadar, eu cred că încă e un risc asumat și că România are nevoie și de oameni care să creadă în continuare că e nevoie de cultură în actul de guvernare.”