Exodul masiv al populației este una din cele mai mari probleme ale Republicii Moldova – în anii independenței țara a pierdut între un sfert și o treime din populație. Oamenii își lasă casele și pleacă în căutarea unui trai decent. Cele mai afectate au fost satele, multe dintre care au rămas cu o mulțime de case abandonate și cu doar câțiva locuitori.
În stânga Nistrului, în regiunea transnistreană, fenomenul pare să fie și mai accentuat, dar date statistice privind exodul din regiune nu există pentru că administrația de la Tiraspol încearcă să prezinte lucrurile într-o lumină mai pozitivă decât este starea reală de lucruri. Corespondentul nostru în regiunea transnistreană, Vasili Kovali, a vizitat unul din satele în care au mai rămas să trăiască… doar trei persoane.
Pobeda/Победа , septembrie 2019
Satul Pobeda, Victorie în traducere, din raionul Grigoriopol, a fost fondat și locuit multă vreme de etnici germani. Pe o hartă din anul 1941satul figurează cu denumirea de Lilentali. Către anul 2000 numărul de locuitori ai satului a scăzut la 79 de persoane, iar acum au mai rămas doar trei.
O parte dintre etnicii germani au plecat din sat încă în timpul celui de al doilea război mondial, dar cei mai mulți au emigrat după ce regiunea separatistă și-a autoproclamat independența și după războiul de pe Nistru din 1992. Treptat, și ultimii locuitori au migrat fie către orașe, fie au plecat în străinătate în căutarea unui loc de muncă și a unui trai decent.
Pobeda/Победа, septembrie 2019
Piotr Nikolaevici este pensionar și, mergând pe ulița cu case înclinate și spații goale în loc de geamuri, își amintește cum arăta satul când era plin de oameni:
„Era un sat foarte simpatic, în fiecare curte locuiau câte două-trei familii, spune Piotr Nikolaevici. Care a plecat în Germania, care prin alte părți, s-au împrăștiat cu toții. Gaze nu avem. Apă avem datorită Sheriff-ului, au curățat și restabilit un puț vechi. Am trei vaci, trei boi, purcelușii tocmai s-au născut, aleargă acolo – de lucru am destul, dorință să fie.”
Una din casele mai îngrijite din sat este locuită de un cuplu – o familie care trăiește din ce crește prin gospodărie și se ocupă și de apicultură.
„Eu aici m-am căsătorit, trăim aici de 25 de ani și m-am obișnuit. E aer curat și e bine. Copiii stau la oraș, avem chiar și un nepot deja. Este puțin probabil ca satul să-și mai revină – nu vrea nimeni să muncească. Noi avem o gospodărie, pământ, vacă, albini, dar în general nimeni nu vrea să vină aici, nimeni nu vrea să ia pământ să-l lucreze. Toți tinerii sunt în oraș. Poate dacă ar fi vreun om de afaceri care să facă vreo întreprindere aici, să construiască ceva, să dea oamenilor de lucru. Pentru că tot ce este deja se dărâmă.”
La câțiva pași de la marginea satului începe Ucraina. Hotarul practic nu se vede – doar câțiva stâlpi de frontieră și cam atât. Piotr Nicolaevici spune că îi pare rău de sat, dar că nu crede că acesta își va reveni:
Pobeda/Победа, septembrie 2019
„Îmi pare rău, sigur. Dar nu are cine ne ajuta. Nimeni nu vrea să vină să lucreze. Am propus unora-altora, să ne cooperăm măcar în doi, în trei… Nimeni nu vrea, iar singur nu ai cum să te descurci. Mai pe scurt, satul s-a destrămat…”
Povestea satului Pobeda, Victorie, sat de etnici germani numit așa după înfrângerea Germaniei hitleriste în 1945 nu este singulară – tot mai multe sate în regiunea transnistreană rămân fără locuitori, iar problema este trecută sub tăcere, în timp ce administrația de la Tiraspol raportează creștere economică și crearea de mii de locuri de muncă.