Viktor Orbán și teologia est-europeană a „dușmăniei”

-- “Nu știu dacă premierul Olandei mă urăște pe mine sau urăște Ungaria, de ne atacă așa tare”.

Asta a spus Viktor Orbán duminică în Bruxelles, vorbind cu presa maghiară în marginea summitului UE destinat finanțării ieșirii din criză: -- "Nem tudom, utál-e engem vagy Magyarországot a holland kormányfő, de nagyon erősen támad."

Viktor Orbán și teologia est-europeană a „dușmăniei”

Orbán se plângea așa pentru că premierul Olandei, Mark Rutte, a tot insistat că nu vrea să-și mai deschidă punga dacă plățile fondurilor europene nu sunt condiționate de respectarea statului de drept de către beneficiari... Adică de el, Orbán "iliberalul".

Și iată cum se vede imediat că Viktor Orbán vine din Europa de est!... De îndată ce-l critică cineva, îi vine la gură acuzația de „ură”, „utál engem”. Prin părțile noastre, nu poți să critici pe cineva, că imediat ești acuzat de „ură”.

Orice impostor public pe care îl ironizezi un pic se va declara victima unei campanii nedrepte, de „ură”. Iar, la fel, cine îl critică pe Viktor Orbán nu poate fi decât anti-maghiar și plin de „utál”. Prin părțile noastre, nu infractorul demascat sau impostorul sunt vinovați, ci “dușmanii”. Adică “ura” celor din jur.

La noi, de la cronicari, care dădeau vina pentru toate belelele pe „haini”, „neferi” și „neprieteni”, până la moralistul pop Emil Cioran, românul a întreținut o obsesie cu „dușmanii” și „ura” (chiar și de sine, cum o spunea Luca Pițu cercetând amuzat „sentimentul românesc al urii de sine”).

Toate astea într-un mod extrem de serios, existențial, ontologic și teologal, exacerbat azi de expunerea pe internet, de mă întrebam odată ce-ar fi făcut Cioran dacă și-ar fi publicat treptat, pe Facebook sau pe un blog, pesimistele cugetări morale și ar fi fost asaltat în permanență de comentariile răuvoitoare ale trollilor. Le-ar fi zis „dușmani”, desigur.

Dar, cum am mai spus-o când am avut odată o revelație, aceasta este și gândirea din manele! Da, asistăm prin părțile noastre la o manelizare totală a discursului public și a vocabularului politic. Manelizare la propriu, inclusiv conceptual, prin vocabular: acea „ură” de care se plâng toți caraghioșii publici care nu-și văd ridicolul este echivalentul „dușmăniei" din lirica manelelor.

Ascultați manele la întâmplare și veți vedea că printre cuvintele cu cea mai mare frecvență sunt: „dușman(i)” și „dușmănie”. Nu loser-ul și impostorul sunt vinovați de eșecul lor social/amoros/creativ, ci "dușmanii" . Adică "ura" celor din jur.

Orban este "urât" și "dușmănit"

În același timp, acuzația de „ură” este, desigur, și resortul gândirii totalitare, care oferă acest paradox că: fiind totalitară, ea e săracă în concepte. La fel este și cea a perdantului. Totul e din vina „dușmanilor”.

Ironia rămâne de neînțeles într-un sistem totalitar, sau în gândirea perdantului lipsit de auto-sarcasm, și atunci ironiei trebuie să i se pună o etichetă care s-o facă să intre în violența internă a gândirii totalitare: este „ura” la politicieni, credincioși, persoane publice fără umor; sunt „dușmanii” și „dușmănia” în manele.

Cei care nu mă adoră nu pot decât să mă urască. Sarcasmul blând e de neimaginat pentru manelist. Cine râde de el e „dușman”. La fel, întotdeauna propaganda regimurilor totalitare, sau cea a bisericii, a etichetat sarcasmul împotriva lor drept „ură”.

In procesul aceasta de manelizare a discursului public, „dușmănia” explică totul. Perdantul narcisist, ca și ideologul totalitar, rezolvă contradicția oglinzii deformante prin : „ură” sau prin lucrul „dușmanilor”!

În această manelizare generală, ura este vinovată de eșecul public al perdantului est-european, așa cum doar dușmanii sunt de vină că el bea. (deși se pare că și Boris Johnson, pentru a da un exemplu din altă cultură, funcționează exact la fel).

Doar că discursul acesta nu poate funcționa cu olandezul Rutte, care doar îl privește ciudat pe Orbán și așteaptă dovezile că se respectă statul de drept înainte de a semna cecul.