Născută la 29.03.1977, în satul Podgoreni, raionul Orhei. E cea de-a treia fiică a profesorilor Ion și Ana Scurtu, alegând și ea aceeași profesie, fiind profesoară de limba și literatura română. Este absolventă a Facultății de Litere a USM. Absolvirea Facultății de Management la ASEM i-a confirmat faptul că drumul ei este pedagogia. De 7 ani activează la Liceul de Creativitate și Inventică „Prometeu-Prim” din Chișinău, deține gradul didactic superior, fiind și cooordonatoarea cercului de lectură „Prometeii cărturesc”. Este mamă a trei copii.
Luni
După o perioadă toridă, dimineața de luni anunță o zi mai mult decât răcoroasă, cu vânt rece și cer posomorât. De aceea, opresc alarma care sună la ora șase, renunț la ideea înflăcărată din ajun de a ieși dimineața în parc și îmi mai dăruiesc două ore de somn. Ah, binecuvântatele dimineți , când timpul îmi este prieten și nu (mă) aleargă spre treburi nesfârșite! Ador lentoarea acestor ore matinale, însoțite de moliciunea papucilor de casă și de aroma cafelei sorbite într-o detașare aproape binecuvântătoare. Ador acele clipe de tihnă, când ai mei încă dorm, iar eu mă regăsesc în liniștea casei, în florile mele, în sinea mea, proiectându-mă în ziua ce va să înceapă.
Îmi îndeplinesc conștiincios rutina casnică: oala plină ochi cu ciorbă de varză, o tartă pentru dejun și curățenia de luni dimineața
Apoi, ziua își ia ce e al ei, iar eu îmi îndeplinesc conștiincios rutina casnică: oala plină ochi cu ciorbă de varză, o tartă pentru dejun și curățenia de luni dimineața. De fapt, curățenia de luni e similară cu cea de marți, cu cea de miercuri și tot așa: casa noastră e destul de populată, totuși! Și mai ales, ce privilegiu, din aprilie și până acum, suntem toți cinci acasă. Măcar ceva bun în această carantină!... De mult am depășit frustrarea că nu mai știu câte sute de ore, anual, le sacrific pentru menaj. Apropo de curățenie, am ancorate în conștiința mea două imagini memorabile: în „Sultănica”, Delavrancea folosește comparația „casa lor, curată ca un pahar” (câtă prospețime în aceată imagine!), iar în „O viață adevărată de gheișă” Mineko Iwasaki evocă un ritual matinal al japonezilor de a-și aduce casa în regulă , schimbând zilnic, la ușa de la intrare, un boț de sare, care a acumulat toată energia negativă, deci, și murdăria, de peste zi.
Printre treburi, mă gândesc la acest jurnal, la ceea ce urmează să fac în această săptămână și la ceea ce urmează să scriu. Fără să vreau, din multitudinea de gânduri, îmi apare arhicunoscuta afirmație că ar trebui să ne trăim fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Sună așa de frumos! Dar cum? Cum șă faci în fiecare zi doar ceea ce îți dorești foarte mult? Cum rămâne cu ceea ce trebuie să faci, nu neapărat că-ți dorești, dar pentru că, pur și simplu, TREBUIE?
Vârsta, experiența (aproape că-mi vine să zic înțelepciunea) m-au învățat că acest „trebuie” este, deseori, o binecuvântare! Înseamnă că tu trebuiEȘTI, că ești util, că ai rost! Eu trebuiesc copiilor mei, soțului, mamei, surorilor, casei mele!
Vreau să cred că trebuiesc elevilor mei, liceului meu, țării …
În timp ce calc rufe, îl ascult pe domnul ministru al educației, anunțând cele șapte scenarii posibile pentru reluarea procesului de învățământ din septembrie. Îmi refulez scepticismul în legătură cu necesitatea micșorării grupurilor de elevi, iar până în seară culeg din internet și reacții pline de respect și aprobare ale colegilor de breaslă din România, pentru promptitudinea pe care o manifestă ministerul nostru de resort.
Mai târziu, citesc Mirunei din Roald Dalh, autorul atât de în vogă printre elevii mei de a cincea și a șasea, apoi citesc din Moni Stănilă, pentru că am promis unei amice, scriitoare, că voi veni degrabă cu niște impresii.
A fost o zi pe care am împărțit-o între mici plăceri ( am stat la o cafea prelungită cu nepoata mea de la soră, prin cumul și a treia fină) și TREBUIE. A fost luni…
Marți
Am setat alarma pentru ora șapte și atunci când m-am ridicat din pat s-o opresc (truc inventat de mine însămi, tot pentru mine: ca să mă ridic, totuși!) întrezărind razele promițătoare, de acestă data, mi-am zis că mă mai alint doar jumătate de oră! Somnul oricum nu mă mai prinde, dar e atât de dulce această zăbovire, trăită cu fiecare celulă ce se umple de beatitudine: „Şi, pe jumătate adormită încă,/Trag, somnoroasă şi zgribulită, pe mine/Trupul meu tânăr,/Cald, mătăsos,/În care mă învelesc/ Fericită că încă o zi,/O zi întreagă/Voi fi/La adăpost de veşnicie.” (A. Blandiana)
Azi am fost să alerg, așa cum obișnuiesc în diminețile când și timpul, dar mai ales, și voința mea, îmi sunt aliați. De regulă, merg în Valea Trandafirilor. E destul să fac doar câțiva pași pe aleile proaspete și curate din parc și să regret atâtea dimineți în care m-am privat de această plăcere. În orele matinale și chiar foarte matinale, parcul din Valea Trandafirilor e plin de oameni care aleargă, fac gimnastică, fac băi de soare, se plimbă, își beau cafeua. Mă bucură faptul să văd mulți tineri, dar și mai mulți vârstnici. Aceștia din urmă zâmbesc tuturor. Știu ei ce știu!
Acasă mă întâmpină Miruna, care, a doua după mine, este cea mai matinală dintre toți. Mă îngrijesc de dejun, îmi beau cafeaua cu soțul meu, punând la cale ziua de azi, amuzându-ne de ce mai debitează mezina. Ni se întâlnesc privirile deasupra creștetului ei și simt că ne înfrigurăm ambii de cât de repede trece timpul ...
Peste zi ne mai întâlnim o dată în oraș și, în drum spre casă, discutăm despre moțiunea de cenzură înaintată azi guvernului Chicu. Simt atâta dezgust față de tot ce reprezintă politicul moldovenesc! Și dacă în ecuația politicului moldovenesc dezgustul e constanta, patriotismul nici măcar variabilă nu e.
Patriotismul este necunoscuta!
Ziua mi-o umplu cu treburi casnice, dar și cu lectura romanului despre Brâncuși, scris de Moni Stănilă și premiat, anul acesta, de Uniunea Scriitorilor din Moldova. Mă impresionează forța creatoare a acestui „țăran de la Hobița”! E al patrulea roman pe care îl citesc, din ciclul biografiilor romanțate editate de Polirom, și mă încântă varietatea stilurilor, chiar dacă romanele ilustrează același concept! Paralel și „dozat” citesc din Mircea Martin, provocată frumos de Vasile Gribincea, dar și din A. Manguel. „Dozat” se explică prin complexitatea scriiturii, din care vreau să rețin cât mai mult posibil.
Din facebook mai aflu că s-au inițiat niște conturi bancare cu scopul de a susține financiar tratamentul actorului Vlad Ciobanu. Dumnezeu să-l ajute! Iată unde ar trebui să ne mobilizăm! Iată ce discurs ar fi trebuit să fie rostit azi de la tribuna parlamentului: întru ajutorarea marelui actor! Și noi urmărim doar spectacole ieftine! Circ, doar circ! Nici măcar pâine nu ni se dă cât ne trebuie!
Dar absurdul (real!) din cotidianul nostru (și social, și economic, și politic ) are un efect advers asupra mea: îmi alimentează încăpățânarea de a rezista în această țară și nu oricum, ci decent! Seara îmi aduce, ca un balsam pe suflet, niște versuri din Pablo Neruda: „Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângându-și de milă și detestând ploaia care nu mai încetează./Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;/ cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs/și cine nu răspunde chiar dacă cunoaște întrebarea./Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne întotdeauna că „a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.” Azi a fost marți...
Miercuri
Dimineața de miercuri vine cu o lumină blândă și cu un vântuleț răcoritor. Îmi iau din parc o porție mare de aer proaspăt și miros de iarbă tunsă, îmi clătesc ochii în adâncul florilor și revin acasă, unde îmi prepar cafeau mea cea de toate diminețile. Îi ispitesc pe somnoroșii mei cu frumusețile fotografiate: poate-poate convertesc pe cineva dintre ei să mă însoțească mâine. Îl conving pe Nichita, dornic să-l cunoască pe antrenorul de box pe care l-am întâlnit, un domn în etate, descendent din sportul mare sovietic. Alung gândul că acest profesor, de mult pensionat, oferă antrenamente pentru că pensia nu-i ajunge. Ochii lui jucăuși, glumele spuse cu atâta seriozitate îmi confirmă ideea că marile noastre pasiuni ne mențin tinerețea spiritului.
Tot azi descopăr cea mai frumoasă ediție pe care am văzut-o vreodată a „Aventurilor lui Tom Sawyer”.
Nu cred că vreun copil ar rezista tentației de a o citi! O răsfoiesc și-mi aduc aminte de Alice, care considera că, odată ce cartea nu are imagini și dialoguri, este plictisitoare. Amiaza devine și mai frumoasă datorită discuției cu Rodica, prietena mea din copilărie. Azi e ziua ei și eu îi urez să rămână luminoasă, așa precum este, ca să pot veni la ea ca la apa curată a unui izvor.
După-amiază Ana-Maria sau Amy, fiica mai mare, o ia pe cea mică s-o plimbe cu bărcuța în parc. Nichita, eliberat de restricțiile unei entorse destul de grave, merge și el în parc cu doi prieteni, iar eu profit de faptul că rămân singură acasă și mă apuc să lucrez la un proiect de grup. Îmi adun gândurile, încerc să le canalizez spre produs și aproape că reușesc să scap de apăsarea pe care mi-o provoacă așteptarea unui răspuns. Dar simt că ușor-ușor moralul îmi scade... Starea mea este amplificată de încă o așteptare (de ordin financiar) neîmplinită și eu mă sting cu totul. Îi spun colegei mele, cu care vorbesc la telefon despre proiect, că ziua aceasta are un gust amar și că vreau să trecă mai repede...
Sunt zile când ne golim, din varii pricini. Dar și aceste zile își au rostul lor. Azi nu am citit. Azi nu am avut destulă putere. Azi nu am avut agape. Azi a fost miercuri. Dar e o zi și mâine!
Joi
Antrenorul de box pe care l-am cunoscut ieri în parc nu este un simplu antrenor pensionat. El a activat în Școala Superioară de Box a RSSM și a fost arbitrul principal al campionatelor naționale. L-am admirat explicându-i lui Nichita, calm și clar, toate mișcările. Pe lângă noi treceau alergând o mulțime de oameni, urmându-și fiecare traiectoria sa. Dânsul se saluta cu mulți dintre ei. Se vedea de la o poștă că se cunosc de mult. M-am gândit cu admirație că ei toți sunt deosebiți, ca și cum ar fi o castă – a oamenilor care își încep dimineața cu sport, în mijlocul naturii.
Apatia din ajun, gustul căreia îl mai simțeam dimineața, se diluează treptat și face loc unei reînnoite pofte de activitate. Mă întreb ce s-a schimbat și constat că nu s-au schimbat circumstanțele, ci atitudinea mea. Iar eu am ales acceptarea.
Plină de elan , discut online cu două colege despre proiect. Mă simt o norocoasă, pentru că, în profesia mea, sunt înconjurată de mulți oameni valoroși, de la care am ce învăța, care acceptă parteneriatul și mă susțin în tot neastâmpărul meu. Angela Lungu și Tania Bologan sunt doi oameni valoroși de acest fel. În general, toate colegele mele de catedră sunt valoroase!
Finalizez romanul lui Moni Stănilă „Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare”, pe paginile căruia am lăsat o sumedenie de sublinieri. Doar așa trăiesc sentimentul că o carte devine „foarte a mea”. L-am descoperit pe un Brâncuși năbădăios, cu orgolii, dar și cu demnitate, încăpâțânat și incomod, dar tenace, răbdător și visător. Îmi fac o listă a tuturor titlurilor de sculpturi și tablouri evocate în roman, ca mâine să le caut în internet pe cele despre care încă am auzit.
Seara, ne amuzăm de Miruna care inventează tot felul de scuze să nu citească singură și așteaptă să i se citească.
Nichita îmi amintește că am fost mult mai exigentă cu el și cu Amy, iar Miruna, după o jumătate de pagină, zice că o doare capul. Apoi începe să plângă: cum va merge ea la școală, dacă o doare capul după jumătate de pagină? Își găsește alinarea în brațele soțului, care îi spune că poate sta și acasă, că nu e neapărat să meargă la școală... Perspectiva n-o încântă și ajungem la un compromis: eu îi citesc câte zece rânduri, iar ea citește câte patru.
Târziu de tot, ca de obicei, telefonez mamei. Ea îmi repetă ceea ce mi-a spus ieri, și alatăieri... Vine o vârstă când nimic nou nu se mai întâmplă. Dar și așa, chiar dacă nu-mi spune nimic nou, mă liniștesc. Am nevoie să știu că e bine. Bine, în măsura în care nu e mai rău decât ieri...
Azi a fost joi, miezul săptămânii. A fost o zi cu miez.
Vineri
În timpul anului școlar, zilele de vineri sunt pentru mine o răsplată mult așteptată. Anticiparea după-amiezii odihnitoare face ca chiar diminețile de vineri să-mi pară mai frumoase. Vara, în schimb, mi se întâmplă uneori nici să nu bag de seamă că săptămâna se duce... Deja vineri?!
Până la amiază reușesc să discut cu Paula, eleva mea din clasa a VII-a. Punem la punct niște aspecte legate de un concurs inițiat de Ioana Revnic, dedicat lui Ștefan cel Mare. Implicarea benevolă a unor elevi, în activități care se desfășoară chiar în timpul vacanței, îmi aduce porția vitală de entuziasm. Fac un schimb de mesaje cu Mădălina, altă elevă, liceeană deja, și mă gândesc la o fișă de lectură interesantă pentru Dumitra, elevă muncitoare și tenace, care s-a avântat în „Bătălia cărților”. După-amiaza o dedic conlucrării cu Angela și Tatiana, colege și aliatele mele.
Azi e ziua primei atestări în acte a orașului Chișinău. Găsesc pe pagina de facebook a Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” un test online și îmi verific cunoștințele despre orașul care mi-a devenit casă deja de 27 de ani. Finalul testului îmi spune că sunt printre câștigători. Deci, nu e rău, deși mă gândesc la faptul că în 27 de ani ar fi fost timp să vizitez absolut toate muzeele de la noi. Sunt restanțieră!
Seara vorbesc cu sora mea și convenim asupra plecării acasă la mama.
Miruna e încântată că-și va revedea rațușca „de companie”, pe Mia. Nichita o întreabă cum o va deosebi de celelalte și Miruna îi răspunde cu toată seriozitatea că rața o va recunoaște pe ea. Mai pun la cale, cu toți finii, o excursie, pentru ziua de duminică, la casa olarului Zaharia Triboi, din satul Ciorești, raionul Nisporeni.
Închei acest jurnal al săptămânii, care mi-a solicitat și disciplină, și discernământ, și sinceritate. Nu știu dacă e mult, dacă e puțin... Cert este faptul că e autentic. Știu că vor urma și zile mai pline, dar și zile mai grele decât cea de miercuri. Dar asta înseamnă să trăiești, să înaintezi.