Problema culturală e următoarea: acolo unde naratorul alcoolic cere de băut în bufetul gării la 6 dimineața, el dorește să bea niște vermut și cere: “xeres” !… Traducerea românească poartă termenul xeres pentru rusescul херес (pronunțat: [heres]).
Your browser doesn’t support HTML5
Xeres, «Moscova-Petușki» sau cum, în literatură, contextul cultural ține uneori de un singur cuvânt
Găsesc asta cu totul nepotrivit, întrucât xeres în românește dă imaginea unei băuturi exotice, vinul acela spaniol din lichior, sau îmbogățit cu alcool, xeres sau jerez, fabricat în Jerez, în Spania.
E vorba de un procedeu de fabricare similar vermutului. URSS-ul și Rusia comunistă nu cunoșteau însă xeres-ul spaniol. Ceea ce dorește personajul acolo, херес (pronunțat: [ heres ]) este un imund vermut sovietic, băutură ieftină și frecventă, care purta doar înșelător acel nume spaniol. Heres se produce și se producea și în Republica Moldova, de pildă la Ialoveni, și se comercializa în întreaga URSS, împreună cu heres de Crimeea.
Iată un caz în care redând automat termenul rusesc херес prin xeres se modifică total natura și sensul scenei. In loc să ceară o poșircă matinală, un vermut ordinar care se găsea peste tot, personajul e făcut de traducător să ceară xeres… Deja unii se vor repezi la dicționar sau Wikipedia să vadă ce e acela xeres.
Pentru a păstra însă dinamica și sensul scenei, vom traduce banal херес prin vermut.
Merită o atenție maximă un asemenea detaliu. În literatura mondială, doar doi scriitori au știut să redea cu autenticitate clinică și talent înmărmuritor stupoarea alcoolismului profund, esențial.
Nu, nu mult-prea-nemeritat-admiratul Bukowski, deloc acela, ba chiar nici manierații aceia de francezi bărboși cu absintul lor… Doar doi:
Malcolm Lowry în: La poalele vulcanului
și
Venedikt Erofeiev în: Moscova – Petușki
Acesta din urmă deschide “poemul” (căci așa își subintitulează el minunăția: „Poem”) cu fabuloasa scenă din bufetul gării, unde dăm de “xeres” sovietic, scârboșenia de vermut dulce și tare, foarte banală. Atât de banală, încât o știa și o știe oricine la ruși. Incă o dată, dacă traducem prin “Xeres”, dăm o impresie inutil exotică, e ca și cum personajul ar avea gusturi foarte speciale, când de fapt mai peste tot se găsea doar băutura asta.
Scriitorul Venedikt Erofeiev, 1988
Principiul solid, așadar, este că într-o traducere trebuie redat contextul, nu fiecare cuvințel luat izolat. Traducerea mea e fluidă și redă atmosfera din bufetul gării. Cu “Xeres” ne poticnim inutil și ne întrebăm ce naiba vrea personajul…
BUFETUL GĂRII KURSKAIA
(sărim descrierea fundalului muzical… naratorul e încă beat, desigur, foarte devreme în zori și îi crapă buza să machească mai departe)
— Comandați ceva?
— Ce-aveți, afară de muzică?
— Cum așa “afară de muzică”? Avem boeuf stroganoff, prăjituri, uger de vacă…
Deodată îmi vine iar să vomit.
— Dar vermut aveți?
— Vermut n-avem.
— Interesant. Aveți uger, dar vă lipsește vermutul.
— Foarte interesant, da. Vermut nu este. Dar avem uger.
Și femeia m-a lăsat în pace. Eu, ca să-mi treacă greața, am început să examinez lustra din tavan.
Frumoasă lustră. Cam grea. Dacă se rupe acum și cade în capul cuiva — o să cam doară, cred… Stai, că nu e vorba de durere: ea cade, iar tu nici nu știi, șezi acolo liniștit și bei un vermut și când cade peste tine tu deja nu mai ești printre noi. Grele gânduri… șezi, și deasupra ta se desprinde o lustră. Greu pe lumea asta.
Ba nu, stai, de ce greu? Să zicem că bei vermut, șezi puțin machit (сидишь с перепою) și știi că-ți mai trebuie doar un păhărel ca să-ți limpezești mintea, dar ăștia nu vor să-ți dea vermut și odată îți cade în cap lustra — eh, asta chiar e aiurea. Strivitor. Nu toată lumea-și poate închipui așa ceva. Mai ales după macheală…
Tu ai accepta, însă, dac-ar veni să-ți propună: uite, omule, îți aducem imediat 800 de grame de vermut, dar în schimb dăm drumul la lustră…
— V-ați hotărât? Ce serviți?
— Niște vermut, vă rog. Opt sute de grame.
— Ești beat, frate. Ți-am vorbit omenește, vermut nu e.
— Atunci aștept până vă intră…
— Să vezi cum îți intră ce-ți dau eu acuș…
Și iar m-a lăsat singur. M-am uitat după ea, revoltat. Șosetele alea albe, mai ales, fără nici o cusătură. Dac-ar fi avut vreo cusătură, un fir dus, ceva, m-aș fi îmblânzit, mi-ar fi trecut din zbucium…
[…]
— Cine vrea vermut?
Două femei și un bărbat în halate albe se țineau lângă mine. I-am privit — oh, câtă neobrăzare și hidoșenie trebuie să vadă ochii mei, dar și ochii lor aveau sclipiri de urâțenie. Pe loc mi s-a golit sufletul de vlagă.
— Lăsați… de fapt nici nu mai vreau. Dă-l încolo de vermut… Mai bine aștept… De fapt.
— Cum adică “de fapt”? Aștepți ce?
— Nimic… Trenul de Petușki, mă duc la o iubită (ha-ha! “o iubită”). I-am cumpărat bomboane.
Călăii așteptau să mai zic ceva.
— Din Siberia vin… Sunt orfan.