Lumea intelectuală franceză a fost în ultima săptămână într-o agitație neobișnuită declanșată pe fundalul publicării unui nou roman cu tentă autobiografică de scriitorul și realizatorul de filme Yann Moix, intitulat „Orléans”, nu întîmplător orașul copilăriei și adolescenței sale.
Your browser doesn’t support HTML5
Cazul scriitorului Yan Moix vs. antisemitismul francez
Yann Moix, relativ puțin cunoscut în România și Moldova, unde romanele sale – după cunoștințele mele - nu par să fi fost traduse, este laureat al premiului
Goncourt pentru primul său roman, Jubilations vers le ciel. Un roman încununat și cu premiile François Mauriac al Academiei franceze și Air-Inter Europe al primului roman. Alte câteva cărți ulterioare au intrat în selecțiile finale pentru Goncourt, unul din ele Naissance, fiind recompensat cu premiul Renaudot.
Recomandat de Bernard Pivot drept „un scriitor supradotat” din „a cărui pană țîșnesc metafore crude” și care „nu se teme să fie liric”, fiind pe de altă parte „un provocator”, Yann Moix – care a fost ani de zile cronicar la Le Figaro littéraire – a provocat de data aceasta o reacție dublă, furibundă din partea familiei sale și revanșardă din partea unor cercuri de extremă dreaptă.
Pe de-o parte, tatăl și fratele său au negat cu tărie torturile la care a fost supus de mic copil, evocate în
romanul recent apărut, Orléans. Pe de altă parte, din familie și prin intermediul cercurilor de extremă-dreaptă, presei franceze i-au fost puse la dispoziție, texte și benzi desenate antisemite și negaționiste produse de Yann Moix, la sfîrșitul anilor ’80, cînd contribuia la o revistă studențească de orientare extremistă (Ushoahiah, le magazine de l'extrême).
Concomitent, presa elvețiană s-a sesizat - și a contribuit la scandal punînd paie pe foc – luînd în discuție un alt text violent, la adresa Elveției, redactat în momentul arestării la Zurich, în 2009, a regizorului Roman Polanski.
Că Franța este și astăzi una din țările în care drepturile copilului sînt cel mai puțin respectate - peste 20 de mii de plângeri penale anual de violențe de tot felul împotriva copiilor, cel puțin doi în vîrstă de pînă la 2 ani uciși săptămînal de părinți – este un lucru mai mult sau mai puțin știut public, așa cum o sublinia în populara emisiune de sâmbătă seara On n’est pas couché un secretar de stat, invitat zilele trecute de animatorul Laurent Rouquier.
La aceeași emisiune, la care între 2015 și 2018 a fost moderator și Yann Moix, Rouquier l-a invitat încă din iunie trecut pe fostul său colaborator pentru a-și prezenta cartea. Invitația nu i-a fost retrasă după izbucnirea scandalului săptămîna trecută, dar pe primul loc au trecut acum faptele și poziția intelectuală a scriitorului atât de controversat în prezent.
Moix, astăzi în vîrstă de 51 de ani, a dat curs invitației și și-a început pledoaria prin a cere iertare „tuturor celor pe care i-am rănit”, începînd cu filozoful Bernard-Henri Lévy, ce i-a devenit ulterior un maestru spiritual. Yann Moix a evocat deceniile de dificultăți pe care le-a traversat și în parte amenințările de șantaj cărora a fost supus, de teama ieșirii la suprafață a trecutului său.
Pe de altă parte, el s-a apărat contra-atacând revelațiile „teleghidate de extrema dreaptă”. „Ce interes de a scoate la iveală aceste BD-uri, decît să mă doboare? Decât a-l debranșa pe unul care se bate contra antisemitismului? Lupta mea este pentru cauza legitimității Israelului” – a pledat el.
„Un om care a comis asemenea josnicii se poate într-adevăr schimba?” – punea Bernard-Henri Lévy întrebarea într-un editorial mărturie intitulat „Ceea ce știu despre Yann Moix”, apărut în săptămânalul Le Point, la o zi după formularea de către Yann Moix a cererii publice de iertare în emisiunea On n’est pas couche.
Și tot el răspundea: „Răspunsul este da. Cu condiția - și știu că este cazul aici – ca această schimbare să fie fructul unui lucru autentic cu sine înșuși, al unui efort de gândirie și de cunoaștere cinstite”.
Bernard-Henri Lévy la Europa Liberă, aprilie 2019
Lévy, care nu a fost singurul alături de scriitorul copleșit de superficialitatea multor ziariști și de corectitudinea politică la modă astăzi, încheia: „Cred în căință. Cred în reparație. Iar cînd un om, om întreg și, în plus, scriitor, dă dovezi ale voinței sale de mântuire, atunci când se angajează, cu probitate, într-o luptă corp la corp cu demonii săi, mi se pare că este drept să-l luăm în seamă, să-i întindem mîna cu încredere și, dacă este posibil, să stăm alături de el.”