Între marii muzicieni pe care pămînturile românești i-au dat lumii, pianistul și compozitorul Dinu Lipatti, de la nașterea căruia se împlinesc astăzi 102 ani, face o figură aparte. Destinul său tragic, a murit la doar 33 de ani de o boală incurabilă, în exil la Geneva, perfecțiunea și perfecționismul ce i-au caracterizat felul de a cînta și a se prezenta pe scenă, și, nu pe ultimul loc, istoria mult mediatizată a celui din urmă recital, dat cu ceva mai mult de două luni înainte de moarte, cu mare dificultate, la Besançon, l-au transformat într-un personaj de cult, mitic. În ajunul aniversării de astăzi, corespondentul nostru a stat de vorbă cu doamna Yvette Carbou, directoarea casei de discuri franceză „Solstice”, la care a apărut recent un CD eveniment, în urma redescoperirii în arhivele franceze a benzii originale a „Ultimului recital”.
Your browser doesn’t support HTML5
Dinu Lipatti: Ultimul recital - Un interviu cu Yvette Carbou (Solstice)
„Ultimul recital” a fost publicat pe CD în ultimele decenii în cel puțin cinci versiuni, toate remasterizări ale înregistrării unor transmisiuni radio, la care se adaugă o altă bandă de redifuzare a concertului pusă online pe site-ul INA, la cererea unui cunoscut critic și muzicolog, Alain Lompech.
Ediția CD EMI Références
Pe lîngă ediția primă EMI (1957), apărută pe CD în seria Références în 1994 și din nou în 2008, sînt de notat cea prefațată de Mark Ainley la casa Opus Kura în 2010, cea remasterizată pentru Naxos de Mark Obert-Thorn
Ediția Opus Kura
(2011) și cea inclusă în setul german al casei Hänssler, 100th Aniversary Edition. Dinu Lipatti Collection. Față de minutajul discului EMI - 72:57 - cel al ediției ultime, Solstice, ajunge la 81:24.
Despre acest din urmă CD, recompensat deja cu un Diapason d’or, am stat de vorbă cu doamna Yvette Carbou, inițiatoarea și directoarea proiectului.
Europa Liberă: „Ultimul recital” al lui Dinu Lipatti - scrie Alain Lompech – „este adorat ca o relicvă sfîntă a unei existențe secerate de moarte”. Cum s-a născut acest proiect?
Yvette Carbou
Yvette Carbou: „Proiectul s-a născut într-o seară. Am urcat în biblioteca noastră ce numără 20.000 de discuri și am luat cofretul Lipatti de la EMI. Am coborât și am ascultat ultimul recital. Am văzut scris în el „producător necunoscut”. Cum așa? Toată lumea în Franța, toți melomanii, cel puțin, știu că această înregistrare a fost făcută de radiodifuziunea franceză (RTF). Această indicație a fost declicul. În ziua următoare am întrebat o cunoștință de la INA dacă există arhive ale acestui recital celebru în ideea de a găsi banda originală.
Arhivele INA din anii ‘40-50 sunt stocate în altă clădire decît la Bry-sur-Marne, ele trebuie căutate, scoase, un întreg proces. Să fi durat 10-15 zile, apoi am primit răspunsul că aveau banda. S-au gândit că poate nu este într-o stare prea bună - nu era tocmai așa! - au scos-o și mi-au făcut o copie mai mult sau mai puțin „corectată”. Mi-am dat seama că putem porni de la această bandă originală.
Am făcut contractul și m-am îndreptat, normal, spre cel care îmi scrisese deja livretul pentru setul Lefébure, Frédéric Gaussin. El mi l-a prezentat pe Mark Ainley, căruia i-am trimis un mail explicându-i cum am găsit benzile și ce voiam să fac. Aveam în față pe cineva extaziat, care de ani de zile voise tocmai asta, să reușească să restituie concertul în integralitatea sa. Adică incluzând anunțurile speakerilor, toate aplauzele și, mai ales, arpegiile pe care Lipatti le cântă înainte de fiecare grup de piese.”
Europa Liberă: Cum a decurs pregătirea publicării, în timpul căreia am înțeles că ați intervenit chiar pe această bandă originală reintroducînd o măsură eliminată în 1950 din Schubert?
Yvette Carbou: „Eram de-a dreptul emoționată, fascinată, tocmai descopeream o comoară, a durat luni de zile, cu schimburi [de mailuri] în care Mark Ainley îmi spunea ce se poate face și ce nu, ce există deja.
Un detaliu: concertul a fost înregistrat pe acetate, pe discuri, iar când a fost difuzat a fost transferat pe bandă. Concertul, întrerupt tragic după cel de-al 13-lea vals [de Chopin], nu s-a transmis în direct, din cauza stării sănătății lui Lipatti. Lipatti a revenit pentru a cânta Coralul [Jesu bleibet meine Freunde al lui Bach], care, din păcate, nu a fost înregistrat; o știm sigur acum, o confirmă toți istoricii și cei prezenți. Acetatele i-au fost date lui Madeleine Lipatti. Mark Ainley m-a ajutat să ajung la acest disc. Studioul a avut dificultăți în a reinsera nota falsă, nici măcar falsă ci doar o alunecare a degetului. Am reușit să o reintroducem, iar Mark Ainley mi-a spus că e ca și cum am fi acolo, de față la concert, avem exact ce a cântat - nu am trișat cu nimic.”
Europa Liberă: Dacă înțeleg bine, pe banda găsită, măsura fusese deja modificată de tehnicieni.
Yvette Carbou: „Da, exact! Nota falsă nu era acolo. De cine a fost corectată? Au fost cei dintîi, adică EMI, cei care nu au vrut să o editeze în prima ediție din ’57? În același timp au șters mai multe note, căci tehnica de montaj nu era aceeași ca acum...
Mark [Ainley] a făcut un text retrasând întreaga istorie a concertului, cum s-a desfășurat, repetițiile matinale; eu am reușit să obțin, prin fiica fotografului care a fost atunci de față [Michel Meusy], fotografii de la repetiția din dimineața concertului, trei sau patru imagini cu Lipatti, care nu au mai apărut până acum.
Programul ultimului recital
Când am rugat INA să îmi facă o copie a benzii, am cerut o copie „dreaptă” a benzii - adică cu „defectele” - pentru a fi cât mai aproape de ceea ce făcuseră inginerii de sunet în 1950. Bruiajele de pe bandă, cele care vin din îmbătrânirea ei, se pot elimina. Dar nu am eliminat
Ceea ce rămâne este adevărata interpretare a lui Lipatti, poezia acesteia, prezența lui extraordinară...
complet suflul de atunci, perceptibil mai ales dacă e ascultat la căști. Ceea ce rămâne este adevărata interpretare a lui Lipatti, poezia acesteia, prezența lui extraordinară. Am avut multe decizii de luat, pentru a păstra maximum din ce dă Lipatti. Când am ascultat banda fără nicio corecție am fost siderată și mi-am spus că e prima dată când aud pianul acesta așa.”
Europa Liberă: Toți criticii spun că ați creat un adevărat obiect de artă. Cum ați făcut această parte a muncii și în ce a constat ea?
Yvette Carbou: „Modelul de digipack - cel ales a fost destul de scump - utilizează un suport de spumă pentru CD, apoi livretul are 52 de pagini cu foarte multe imagini, unele de la INA, fotografiile și documentele trimise de Mark Ainley, mai ales coperta discului celebru care i-a aparținut lui Madeleine Lipatti, de asemenea scrisori către Yvonne Lefébure și Marguerite Long, cărora Lipatti le scria pe când era tânăr și studia cu ele la Paris. Sunt scrisori minunate, foarte emoționante.
Una din scrisorile lui Dinu Lipatti către Nadia Boulanger păstrată în Mediateca Mahler de la Paris
Cu acest proiect am asistat la ceva impresionant. Acest pianist, devenit o legendă la 30 de ani, care a murit dramatic, are darul de a emoționa pe oricine intră în contact cu el, chiar înainte de a-l asculta. Toată lumea a fost extrem de mândră să participe la acest proiect și fiecare a dat ce avea mai bun. Arhivista Brigitte Decroix (INA), un om extraordinar, a scris un scurt text despre cercetările pe care le-a făcut.
Suntem foarte mulțumiți, iar imaginea lui Lipatti pe care am ales-o
Interpretările sale, de o tehnică impecabilă, de o claritate cum nu am mai auzit, împletesc deopotrivă precizia și emoția...
pentru copertă este extrem de potrivită. Simți în ea, deopotrivă, frumusețea și tragismul lui, ilustrează foarte elocvent acest recital aproape mitic.
Despre Lipatti, Yvonne Lefébure spunea mereu că a fost un înger.
Colecția Yvonne Lefebure publicată de Solstice
Putem spune asta, Lipatti a fost un înger. Un artist inegalabil, interpretările sale, de o tehnică impecabilă, de o claritate cum nu am mai auzit, împletesc deopotrivă precizia și emoția, un lucru destul de rar. Sunt însă mulțumită că se vorbește din nou despre acest artist extraordinar.”
Europa Liberă: Yvonne Lefébure spunea despre Lipatti că e un înger. Lipatti vorbește însă mereu de Nadia Boulanger și foarte puțin despre Lefébure, deși a lucrat cu ea cinci sau șase ani pentru a dobândi bazele pianisticii sale. Cum vă explicați diferența de tratament?
Yvette Carbou: „Cred că la Nadia Boulanger, care este un personaj extraordinar, Lipatti a ajuns ca un pianist deja format, - este opinia mea - a mers spre ea cu un maximum de cunoștințe pentru a primi o altă substanță, materie, de la un muzician superior, care era deopotrivă filosof, istoric, compozitor etc. Lipatti era și el compozitor, e normal să fi fost mai pasionat, vorbea de la egal la egal cu Nadia Boulanger. În vreme ce cu Yvonne Lefébure vorbea respectuos, pe atunci Lipatti încă mai învăța. În plus, nu era ușor să lucrezi cu Lefébure, era o profesoară severă.”
Dinu Lipatti cu Nadia Boulanger în 1938 (Foto: Jérôme Spycket, Nadia Boulanger, Lattès-Payot Lausanne)
Europa Liberă: După acest disc extraordinar, care sunt planurile de viitor? Ce surprize ne pregătiți?
Yvette Carbou: „Nu va fi deloc o surpriză pianistică, deși avem în portofoliu mult pian. Dacă știți, primii 20 de ani ai [casei] Solstice sunt legați de orgă, iar „nașii” noștri, Yvonne Lefébure și Pierre Cochereau, marele organist și improvizator, sunt cei doi artiști care ilustrează cu siguranță ceea ce am pornit la drum să facem și care ne-au făcut, am putea spune, legatarii moștenirii lor muzicale. Lucrăm la un proiect cu ce a făcut mai grăitor în planul improvizației organistul Cochereau, și aici există numeroase înregistrări, unele în direct la Notre Dame; vrem însă să adăugăm și inedite. Doresc, deci, să publicăm un cofret despre marele Cochereau.”
*[Extras din Impromptu în Sol major, D 999, nr. 3 de Schubert]