Luni s-a marcat Ziua internațională a educației copiilor nevăzători. În Republica Moldova există o singură grădiniță pentru copiii cu dizabilități vizuale, un gimnaziu internat la Bălți, un liceu și o școală de meserii la Chișinău. Activiști din mediul neguvernamental susțin însă că elevii a căror vedere nu este într-o stare gravă ar putea fi încadrați în orice instituție de învățământ.
Your browser doesn’t support HTML5
Ziua Internațională a Educației Copiilor Nevăzători
Nevoia de rechizite și materiale adaptate necesităților speciale îi determină pe părinții unor copiii cu deficiențe de vedere să-i trimită la instituții specializate. Alegerea nu este prea mare - fie e vorba de Gimnaziul internat din Bălți sau Liceul Tehnologic pentru copiii cu vedere slabă din Chișinău. În cele două instituții studiile sa fac după același program utilizat în școlile obișnuite, însă fără ajustarea informației și un cadru de sprijin pregătit, integrarea unui copil într-o școală obișnuită este practic imposibilă, spune Tatiana Goraș, membră a Societății Orbilor din Moldova.
De profesie psiholog, Tatiana Goraș lucrează cu copiii din instituțiile speciale, dar și cu cei care n-au putut să facă față sistemului într-o școală obișnuită. Ea spune că majoritatea cadrelor didactice nu au experiență și nici cunoștințe pentru a fi aproape de copii cu dizabilități de vedere, de asta, integrarea într-o școală obișnuită le poate, din contra, dăuna:
„Stau pasivi la ore, nu sunt implicați pe deplin în activități și nu-și dezvoltă potențialul. Am lucrat cu un copil care era în clasa a II-a și nu știa unde este dreapta, stânga, jos, sus, nu avea cunoștințe elementare la matematică, limba română. Și atunci dacă vorbim despre incluziune nu este suficient doar să fie copilul introdus în școală, asta încă mai rău îi poate face copilului. E foarte important să fie adaptate materialele și cel puțin profesorul să cunoască specificul copilului și modalitățile de lucru.”
Având și ea vederea slabă, Tatiana Goraș spune că actualmente există suficiente instrumente digitate care ar ușura instruirea copiilor cu dizabilități de vedere. Bunăoară sunt de găsit programe audio la calculator care permit accesarea informației de pe internet și însușirea obiectelor.
La gimnaziul din Bălți însă, spune directoarea Natalia Mogoreanu, profesorii lucrează cu rechizite mai curând depășite, dar găsesc soluții pentru a adapta conținutul la nevoile elevilor.
37 de copii studiază azi la gimnaziul internat. Majoritatea din ei, spune directoarea, nu-și pun mari speranțe în șansa de a se integra într-un alt colectiv de studiu și ulterior de muncă:
„Ei își închipuie că e foarte restrânsă raza aceasta de a se include în societate cu posibilitățile pe care le au, am în vedere de vedere, nu intelectuale. Dacă el știe că are vederea de 0,02 procente, atunci el înțelege că el vede foarte puțin și atunci trebuie să-și găsească, să asimileze o meserie pe puterile sale și nu prea are de ales.”
Xenia Siminciuc coordonează un program pentru abilitarea persoanelor cu dizabilități în cadrul Oficiului ONU pentru drepturile omului. Ea se declară convinsă că acei copii care frecventează instituții de învățământ specializate, departe de semenii lor, ratează din start posibilitatea de a fi pregătiți de universitate și ulterior de a obține angajare sigura în câmpul muncii. Problema este însă că părinții nu au alternative:
„La nivel de sistem noi nu avem acest angajament asumat că dacă în școală se încadrează un copil cu dizabilități de vedere, instituția să-i ofere tot suportul necesar. Deseori asta nu costă mult, pur și simplu e nevoie de adaptarea procesului educațional, să aibă tot ce se scrie, tot ce se spune, dacă nu vede de pe tablă. Din păcate, pentru că nu primesc acest angajament asumat că copilul va însuși informația, ei sunt nevoiți să dea copilul într-o școală specializată.”
Xenia Siminciuc spune că în condițiile în care alocația lunară pentru dizabilitatea de vedere depășește puțin suma de 1000 de lei, majoritatea familiilor nu au cum să le ofere copiilor cu probleme de vedere oportunități în plus față de cele de la școală. Ea crede că în cazul acestei dizabilități, procesul educațional va întârzia să fie incluziv atât timp cât nu există informații exacte despre numărul copiilor care au nevoie de asistență și sprijin individual. Şi astfel cercul vicios rămâne închis.