Începutul prohodului politic al lui Igor Dodon

Născut la 12 mai 1971, în orașul Hâncești. Este jurist, filolog și promotor al drepturilor omului în Republica Moldova. A absolvit facultățile de drept și filologie a Universității „Al I. Cuza” din Iași, și-a luat masteratul în domeniul protecției juridice internaționale a drepturilor omului la Universitatea Oxford din Marea Britanie și a urmat studiile de doctorat la Academia de Științe a Republicii Moldova. Expert în domeniul asigurării respectării drepturilor omului în sistemul de justiție penală și instituțiile de forță. La moment lucrează la elaborarea standardelor și a mecanismelor necesare pentru respectarea drepturilor persoanelor reținute și arestate.

Este director al Departamentului de Justiție și Drepturile Omului al Fundației Soros - Moldova. În această funcție a inițiat și promovat multiple proiecte finanțate de diverse structuri internaționale în domeniul accesului la justiție, reformei judiciare, reformelor penale și pentru asigurarea unui echilibru de drepturi între libertate de exprimare, libertatea religioasă, dreptul la educație.

Luni

Azi e sărbătoare. Am stat toată noaptea să savurez plăcerea primei lovituri serioase și adevărate date corupție, bădărăniei, mediocrității, misoginismului, minciunii, vanității și, pur și simplu, lipsei totale de bun simț.

Trogloditul a promis că ne „dă la bot”! N-a fost să fie. Republica Moldova are o președintă cu care ne mândrim. O femeie care merită susținerea noastră, pentru că a câștigat o luptă inegală cu mafia. Speranța, alteori spulberată, a revenit. Chiar că aceasta moare ultima. Orice s-ar fi întâmplat azi e marcat de alegerea Maiei Sandu președintă. Cred că ar fi mai interesant să public ceea ce am scris săptămâna trecută, pe data de 9 noiembrie, dar n-am reușit s-o scot la capăt. Așadar, iată ce scriam. Curios:

„Pentru mine ziua de luni începe duminică. Așa e cu fiecare om înregimentat în armatele angajaților cu contract de muncă permanent. Tot timpul am fost un pic invidios pe liberii profesioniști, dar nu mă pot încumeta să le urmez exemplu. Deocamdată. Trebuie să fii foarte organizat că să-ți câștigi existența în mod „liberal”. Dar cred că și satisfacția e pe măsură. Să fii liber e o mare responsabilitate. Exact cum e și cu democrația. Până atunci însă, mă pregătesc de o nouă săptămână de lucru. După amiază merg la alimentară să fac cumpărături pentru săptămâna ce vine. Spre deosebire de alte dăți, din fiecare difuzor montat în tavanul alimentarei nu mai răsună alte mesaje decât cel al lui Dodon despre cum trebuie să votăm duminica viitoare. Iar și iar, la nesfârșit, cumpărătorii sunt amenințați cu apocalipsa care va veni, dacă nu-l vor alege pe el, și cum nu trebuie să ne închinăm Vestului. Încerc să-mi amintesc de unde recunosc acest fel de a vorbi - cadențat, apăsat, rigid și amenințător. Parcă ar fi un sunet de tobă ce vine din toate găurile, sifoanele, țevile. Vine prin pereți, prin acoperiș, prin pământ și prin aer... și, deodată, BAU ! E „Big brother” (marele frate) din filmul lui Michael Radford „1984”, după romanul lui George Orwell cu același nume. Cei care-i fac campanie lui Dodon știu ce fac. Am lăsat și cumpărături și tot. Mi-a venit puțin greață. Am simțit că am nevoie de aer.

Populismul e fascismul în fașă.

De dimineață merg la instruire cu ofițeri de poliție. Cred că e a zecea sau nu mai știu a câta oară când vorbesc în fața lor despre ce înțelegem prin drepturile omului care vine în contact cu poliția. Nu ne ajută să cunoaștem Convenția Europeană a Drepturilor Omului pe din afară, nici Constituția și nici codurile de proceduri penală și contravențională, dacă nu știm cum să procedăm când cel reținut de poliție face o criză de diabet.

Încerc să le explic că un serviciu de poliție într-o țară democratică și liberă nu este despre bâta politică și nici despre birocrație, ci despre servicii efective de securitate oferite populației. Aceasta înseamnă mecanisme clare de intervenție prietenoase drepturilor omului, responsabilitate, empatie. Discuțiile migrează către cazul Brăguță, o pată rușinoasă pe organele de forță ale R. Moldova.

Despicăm firul în patru și începem să înțelegem cum nu au funcționat mecanismele existente, cum ne afectează lipsa instruii, cum a fost pasată responsabilitatea de la unii la alții. Dar când ajungem la cazul extrădării profesorilor turci, toți luăm apă în gură. Oamenii au fost răpiți chiar de reprezentanții structurilor de forță la o simplă comandă politică. Aici sensul instruirii dispare. Nu mai avem despre ce discuta. Totul e atât de clar. Ce rușine și ce dezonoare! Oameni predați lui Erdogan spre exterminare în schimbul materialelor de construcție...

Dar sunt și noutăți bune azi: populismul politic primește prima lovitură puternică în SUA, prin alegerea lui Joe Biden președinte. Avem o mică-mare speranță că epoca clovnilor ratați de tot soiul, erijați în politicieni de top, și-a început declinul. Va dura.

Seara încerc să anticipez mijloacele existente pentru falsificarea și/ sau măsluirea rezultatelor scrutinului prezidențial de duminică. Lista e lungă. Urmează zilele și nopțile „cuțitelor lungi”, pentru că pentru Dodon pierderea alegerilor e moarte politică cu consecințe penale. Orice mijloc folosit e bun pentru a păstra status quo-ul. Dar chiar și așa, circumstanțele lui atenuante nu sunt prea bune, iar mediul politic înconjurător îi sunt de-a dreptul potrivnice. Dodon are o perspectivă sumbră în față, la fel ca și orice politician de rang înalt, împotmolit în suspiciuni de corupție. Un lucru este evident: nu vrea nimeni să stea la o masă cu el. Nici chiar Putin. Asta îl preocupă și-l macină pe Dodon tare.”

Am scris bine.

Tot ce rămâne să adaug peste o săptămână este că pe Dodon nu-l macină, ci îl isterizează situația de azi. Vanitatea incomensurabilă, avariția și lipsa totală de bun simț îi vor face prohodul politic. Primii care-l vor părăsi sunt propriii tovarăși, care până mai ieri rupeau cămășile și făceau spume la gură jurându-i credință. Nu încape nicio îndoială: Dodon a fost cel mai prost președinte al RM de până acum. Niciun lider al țărilor civilizate n-a vrut să stea de vorbă cu el, nici măcar pentru o poză de protocol. Până și Putin s-a săturat de el ca de mere pădurețe. Trebuie să ne întrebăm: dar cum oare s-a ajuns până aici, dar mai ales de ce?!

Marți

Am avut doi pisici. Au dispărut, chiar dacă aveau medalioane cu numărul de telefon. Când sunt mici, încă nu se pot cățăra repede în copaci, nu se pot ascunde de pericole, în timp ce curiozitatea este în creștere și-i mâna tot mai departe de securitatea curții. Cineva mi-a spus că pe acolo sunt mulți cu câini de luptă și e mare distracția când îi antrenează pe pisici. Vreau să cred ca i-a furat cineva și i-a dus acasă să se joace copiii cu ei. E destul de ușor să-ți pierzi încrederea în umanitate, pornind de la o chestie aparent atât de nesemnificativă cum este antrenarea câinelui care omoară pentru plăcerea și distracția omului-stăpân.

Tot azi m-am holbat (anume m-am holbat, nu am citit !) în cartea unui tânăr antopo-psiho-biolog, oleacă istoric și chiar oleacă jurist, și pur și simplu om de geniu autodeclarat din Moldova, care scoate de sub tipar „talmuduri” mai repede decât mănâncă babele semințe la poartă. Mi s-a aprins curiozitatea după ce o jurnalistă îndeamnă oamenii pe rețele să nu le mai cumpere, iar o altă colegă scrie: „Ulterior aflasem că activează la Plahotniuc și produce mai multe falsuri, presupun că astfel face experimente pe națiune și psihologia maselor. De ce am scris eu această postare, care nu este, în principiu, despre un anumit consultant politic de după culise și autor de cărți la suprafață… Mă frământă de tare mult timp subiectul intelectualilor corupți. Cred că modul în care noi am degradat ca societate este faptul că am acceptat personalități corupte moral, promovate de diferite reviste și evenimente, emisiuni TV etc. drept modele de viață, că apăsam butonul like la diferite persoane care arată bine, dar sunt nulități, că acceptăm standarde duble, disonanța cognitivă, care a devenit un mod de viață în Republica Moldova.”

În mare, are dreptate. Dar... e un mare DAR aici, pentru că deschid la întâmplare una din cărțile semnate de marele „geniu” de pe malurile Bâcului și ce-mi văd ochii ?! Un sub-capitol cu denumire bombastică numără 10 pagini de scris ticsit și 15 note de subsol, plasate la sfârșit. Dintre acestea, 7 trimit la wikipedia, 3 – la dailymail, alte 3 – la alte surse deschise de pe internet, 1 trimite la o revistă, dar și asta disponibilă pe o pagină cu abonament, ceva mai întortocheată, dar nu tare. Le-am luat una câte una la puricat. Cartea poate fi descifrată și invers: iei notele de subsol și mergi pe link – e distractiv.

Deci, eu personal NU văd intelectualul, dar văd puf pe bot. Am pierdut timpul, dar m-am calmat, pentru că intelectualii, totuși, își caută de treabă. Restul, nu contează, în acest context.

Cică, mai umblă unul, de data asta de peste gard, de peste un râu mai mare decât Bâcul, dar cu lopățica la fundul măgarilor de politicieni corupți moldoveni, care, după cum crede dânsul, au înghițit un bolovan de aur. El se crede intelectual de viță aleasă, doar că oamenii răi l-au poreclit „lindină”. Nu știu de ce, dar s-a supărat! El muncește să facă bine aceste societăți și uite care e mulțumirea?!

Victor Munteanu

Miercuri

Nu pot să nu răspund invitației domnului Nicolae Pojoga de a merge la deschiderea expoziției internaționale World Press Photo, ediția 2020. Superbă! Pasiunea este cea care mișcă lumea, indiferent încotro! Ce e scris e scris, d-apoi ce e fotografiat! Mă mai duc o dată cu fiică-mea, să-mi fac plinul de fotografie taaaare bună. Mă închin în fața acelor fotoreporteri care au fixat o clipă din miliarde, dar anume pe cea potrivită pentru a ne opri preț de o clipă fluxul de gânduri fără sens și iureșul vieții.

Lume bună, obosită, dar prezentă cu sufletul. Văd câțiva editori de carte, fotografi, jurnaliști cunoscuți. Doar oamenii din fotografii au fețele descoperite. Restul - ne privim de după măști. Expoziția este găzduită de Muzeul Național de Istorie, acela cu o lupoaică din bronz, care alăptează doi bebeluși. Afară mai găsești niște pietroaie preistorice, un helicopter sovietic stricat și un tractor cu roți de fier. În sala de expoziție, dacă te plictisești de fotografii (dacă!), poți să treci la sute de pistoale, săbii, căști, uniforme – majoritatea rusești. Mergând spre ieșire m-am prins la un gând ciudat: fiecare din aceste arme a omorât cel puțin un om. Oasele lor sunt pământ, armele ucigătoare – în vitrină de muzeu pentru admirația la alde gură-cască. Și nici țeava nu le pute a praf de pușcă. Pe toți acești morți mi-i i-am închipuit găvozdiți într-un colț, aici, în muzeu, așa cum i-a prins clipa fatidică. Ce mai expoziție! Arma și victima alături. M-am mai gândit că mulți dintre acei care au apăsat trăgaciul au ajuns la adânci bătrânețe și au murit calm și liniștit printre nepoți, sub kilograme de medalii. Alții m-ai umblă și azi printre noi.

Afară plouă mărunt. În față la Délice d’ange, o fată „tunată” rău de tot, între două vârste, pozează cum o duce mintea și corpul unui fotograf, care e vădit la început de carieră și e puțin jenat și rătăcit. Probabil nu se aștepta nici el la atâta dezinvoltură. Dă la click-uri de numa’, numa’, poate iese ceva. Mai la doi pași, un om beat criță îmbrățișează un copac, iar la stație o tanti cu batic vinde niște flori. Surrealism de Moldova...

Urmează câteva ore de lucru la redactarea unei cercetări despre interacțiunea procurorilor și a ofițerilor de urmărire penală. Ceva e greșit fundamental în felul în care justiția penală funcționează la etapa inițială, atunci când poliția și procurorii lucrează contra cronometru pentru a îndeplini niște formulare și a respecta tot felul de birocrații. Afirm cu toată responsabilitatea: dacă ați nimerit cumva în iureșul urmăririi penale, nu vă așteptați la justiție, corectitudine, empatie, indiferent dacă sunteți bănuit, învinuit sau victimă. Existența voastră ca indivizi, ca oameni cu bune și rele, se termină. De acum încolo sunteți piulițe într-o mașinărie.

Încercați să vă comportați ca un ciot pe apă, ținându-vă mai aproape de suprafață și încercați să folosiți curenții pentru a trage la un mal, indiferent la care. Nu am să exagerez dacă am să afirm că tot ce am făcut sau facem în domeniul justiției în RM de la independență încoace trebuie șters cu buretele și luat de la capăt. Kafka e mic copil. Dacă nu mă credeți, întrebați-l pe Brăguță. Dar câți ca el!

Joi

Sunt la instruire cu polițiștii. Discutăm despre cum facem ca drepturile omului, în special drepturile celor reținuți, să nu fie înțelese ca o sarcină adițională și, oricum, inutilă. Cum e de făcut ca dreptul la un apărător să nu fie o chestiune de formă, cum facem ca o persoană reținută să poată suna acasă, să poată lua medicamentul de care depinde, să aibă apă potabilă și acces la o toaletă dezinfectată, să înțeleagă ce i se întâmplă. Cum facem ca aceste lucruri să intre în cotidianul polițienesc?!

Sunt martorul unei discuții curioase între un activist de drepturile omului, doctor de meserie, și doi polițiști:

Întrebare polițist: „Dar de ce nu s-a gândit la drepturi și la sănătatea lui atunci când a săvârșit infracțiunea, nu când a ajuns în izolator? Acolo, deodată, pe toți îi apucă toate bolile...”

Răspuns doctor: „Când, nu dă Doamne, o să ajungeți la doctor, cu vreun diabet zaharat, iar medicul, în loc să vă trateze, o să vă întrebe unde v-a fost mintea când mâncați și beți totul la rând, cum o vă simțiți?!”

Comentariu celui de-al doilea polițist: „...Sau cu gonoree și să te trimită la lecuit unde ți-a fost bine!”

Râsete...

Tot azi, un procuror îmi spune: „Dacă tot a câștigat Maia Sandu, să vezi ce reforme o să înceapă asta (Maia Sandu) din nou. Numai s-a liniștit totul oleacă, vine salariul, mi-am făcut ceasurile..., iar asta o să „mutească apele”.

Un om de afaceri prosper îmi spune azi: „Cu Plahotniuc, deam, nu se mai pute (accent pe e). E drept. Era bezpredel (fărădelege, n.r.), da’ cu Dodon deam era mai ușor de hotărât întrebările. Cu asta (MS) mai vedem. Da’ nu poate e (femeia, n.r.) nică razruli (rezolva nimic, n.r.). Pațanii (băieții, n.r.) controlează tot.”

Vreo doi ani în urmă, într-un interviu la Europa Liberă, discutam cu o expertă care afirma că trebuie s-o luăm pas cu pas, să reformăm justiția inteligent. Am afirmat atunci și afirm și acum: Doar buretele bine înmuiat și rosul până ajungem la curat poate să ajute! Timpul jumătăților de măsură a expirat.

E seară. Mai am de lucru la cercetare, dar gândul demult îmi zboară la noianul de cărți pregătit pentru lectură. Eu nu adorm dacă nu citesc ceva. Dostoievski, oricât ne-am burica în tinerețe că l-am citit, trebuie recitit la maturitate. M-am „înfipt” în operele-i complete, 12 volume apărute la „Izdatelistvo Pravda” în 1982.

Ce s-a schimbat de la „Amintiri din casa morților” a lui Dostoievski la „Arhipelag Gulag”-ul lui Soljenițîn și apoi Justiția penală post-sovietică?! Spre bine - nimic. Spre rău - mai întâi a dispărut empatia, apoi a dispărut justiția, ca într-un final să dispară omul. Da, anume așa. Se face justiție fără justiție, se fac hârtii pentru sațietatea birocrației. Limbaj cifrat – contra bani, pentru unii - salariu mititeluț pentru „ceasuri” lucrate , pentru alții - mulți bani. În rest, totul e considerat vorbe goale. Păi nu?! Nivelul de încredere în justiție e la cel mai de jos nivel cu putință. De ce? Pentru că mimăm justiția și reformele, pentru că clădim pe fundament putred și cu oameni care în timpul sovietic au condamnat la moarte pentru furtul unei cisterne cu spirt. De ce au făcut asta? Că să le dovedească loialitate șefilor de partid de la Moscova, credință patriei sovietice, pentru care să măi ridice o medalie, un apartament în centrul Chișinăului, un premiu de valoare și o gramotă (diplomă, n.r.) semnată personal de... Împușcatul era un om tânăr milițian cu doi copii acasă. Dar ce contează, când e vorba de o ocazie unică de a licări în fața ștabilor de la Moscova? Credeți că acest erou a plecat undeva?! Ba bine că nu! Până mai deunăzi era mare de tot și important pe jilțurile confortabile ale justiției moldovenești, iar acum consultă de cu zori, își dă cu părerea pe la TV despre reforme, are o pensie barosană și se bucură de toată stima și respectul corpului judecătoresc, al politicienilor de top. Răspunsul la întrebarea „De ce nu merg reformele” vine de la sine, dar mai degrabă din înțelepciunea populară: „Din coadă de câine nu faci sită de mătase!”

Pun pariu că va veni ziua când va fi petrecut pe ultimul drum cu mult fast și regrete eterne din partea întregului corp judecătoresc, al procurorilor și politicienilor. Asta spre deosebire de împușcatul din ordinul lui, care a plecat din această viață în prezența doar a călăului, și el, probabil, erou al muncii socialiste.

Ceva e fundamental greșit dacă treizeci - patruzeci de ani în urmă justiția trimitea oameni la împușcat pentru o cisternă de alcool, iar azi - la schingiuit în închisori turcești, cu o simplă explicație, oferită pentru ambele situații: „Așa e viața!”

Ceva e fundamental greșit, pentru că logica elementară și simțul dreptății ne spun că alții trebuie trimiși la pușcărie, lor trebuie să li se spună: „Așa e legea” drept răsplată pentru „așa e viața”! Așa ar fi cinstit și echitabil. Dar, deocamdată, onoruri, mașini de serviciu, și tot așa.

Vineri

După cum era de așteptat, această săptămâna se sfârșește cu o regruparea a corupților, mârâitul cărora se transformă în rânjet mizerabil. Avem nu doar „o parodie de parlament”, după cum spune Socor, dar și o parodie de guvern, o parodie de sistem de justiție. Totul e de fațadă. În spate, băieții se regrupează pentru a-și menține captura – instituțiile statului.

Am urmărit prima ședință a parlamentului după o pauză de trei luni și nu mă lasă sentimentul unei grupări criminale care nu are niciun fel de limite. Îmi amintesc de una din instruiri privind necesitatea respectării prezumției de nevinovăție, despre esența bănuielii rezonabile, despre empatie pentru omul care vrea un pahar cu apă, căruia îi este frică de necunoscut, care e gata să spună orice, numai să iasă la aer, să nu fie bătut. Despre faptul că e o chestiune de demnitate profesională să întrerupem cursul infracțional fără a atinge demnitatea umană.

Era unul acolo, care se prăpădea de râs. Râdea de parcă avea în față un măscărici. Râdea fără pic de jenă, cu intenția clară de a mă umili, de a mă face să mă simt tâmpit, pentru că eu „nu cunosc realitatea”. Pentru o clipă am crezut că-mi pierd cumpătul și-l apuc de gât, dar m-am calmat, pentru că tocmai asta urmărea. Cam asta am simțit și ieri, uitându-mă la gașca de criminali care populează parlamentul și cele mai importante instituții ale statului. Dar să ne păstrăm calmul și să acționăm deștept și în unison. E adevărat, niciodată această țară nu a fost capturată de bandiți și hoți mai avari și lipsiți de scrupule decât acum, dar, la fel, niciodată populația acestei țări nu a manifestat o unitate mai mare și o voce mai sonoră împotriva rânjetului sătul.

Agresivitatea lor e o manifestare a slăbiciunii. Ei se tem de un singur lucru - de unitate. Această săptămână ne-a redat speranța că nu e totul pierdut, că mai avem șanse să devenim parte din familia europeană, că democrația și statul de drept are mai mulți prieteni aici și în străinătate decât o gașcă de mafioți. Vrem să trăim omenește, deci putem să trăim omenește și nu e în puterea unor hoți ordinari să ne oprească.