Poet „neînseriabil” (Alex Goldiş) confirmând cu fiece nou volum, clujeanul prin adopţie Ştefan Manasia (n. 1977, Piteşti) debutează ca romancier, Cronovizorul, Polirom, 2020, la vârsta la care câţiva colegi de generaţie şi-au scos deja primele antologii de autor în serii „de colecţie”. Or, romanul său numai „de serie” nu este, chiar dacă unele trăsături comune prozei româneşti din ultimul deceniu – autoficţiunea, fragmentarismul, (pe-alocuri) un limbaj tare (şi tocmai de aceea, potrivit în situaţiile date!) ş.a. – se regăsesc şi la el, atât cât să condimenteze scrierea.
Ştefan MANASIA. Cronovizorul
Ce m-a prins de la bun început este scriitura – remarcată şi de Doris Mironescu: „Cartea e scrisă splendid, atentă la frază şi chiar la literă, fără să fie pedantă, jurând pe metafora violentă şi pe ritmul care fură cititorul” –, pe care „construcţia modulară” (Idem) a naraţiunii o potenţează, fiecare din cele patru părţi având alt tempo, alt ritm, alt suflu etc., dar formând laolaltă un roman-cvartet (de coarde vocale & vene retezate) singular de mare virtuozitate. Senzaţia, la lectură, e că tocmai asişti la un salto mortale stilistic; nu-i mai puţin adevărat însă că există şi o secvenţă reală – parcă smulsă din Împăratul Muştelor & grefată pe sol românesc, într-un orăşel de provincie – în care acesta se lasă cu moarte de om: „Apoi Edi a vrut să ne arate o nouă cădere de jiu-jitsu, pe braţe, în faţă, comprimarea în reluare a braţelor amortizând şocul. A rămas întins pe burtă în iarbă, ca şi cum ar fi obosit sau s-ar fi gândit la ceva. (…) Căderea fusese perfectă. I-am admirat graţia. (…) L-am întors pe spate, cu faţa la noi. Edi surâdea. În frunte părea să aibă o bucată mare de zahăr candel, şi aşa am văzut toţi. Numai pe urmă am realizat că pe muchiile de zahăr se-nchega sângele, negru-negru. Edi se trântise – ştiam de acum – într-un ciob de geam gros, ajuns acolo cine ştie cum, ca un hanger. Lumina felinarului coregrafiase moartea maestrului. Micului nostru maestru noctambul” (subl. mea). (Există şi o sticlă protectoare a vieţii – cea a acvariului, prin „dioptriile” căruia protagonistul se uită la lume/se lasă privit în parte a patra a romanului, Sanctuar.)
Preluând imaginea, se poate spune că fiecare frază e asemenea unui ciob de sticlă colorată (la nevoie, cu propriul sânge), iar măiestria poetului & romancierului constă în a face din ele, tot răsucindu-le caleidoscopic, un vitraliu în mişcare, şi tocmai de aceea şi mai fragil, şi mai preţios.