Linkuri accesibilitate

„Îmi place să vorbesc cu oamenii, să-i ascult și apoi să aștern pe foaie problemele lor”


Mădălin Necșuțu este autorul Jurnalului de corespondent la Europa Liberă.

Născut în 27 august 1983 la Brăila, România. A absolvit Facultatea de Istorie la București, unde a terminat și masteratul în Relații Internaționale. A făcut studii post-universitare în domeniul diplomației. A început să lucreze în presă în anul 2006, la agenția de știri Mediafax. Un an mai târziu, avea să facă parte din colectivul departamentului de politică externă al ziarului „Ziua”. Din 2010, a lucrat la ziarul „Curentul” din București și a ajuns redactor-șef adjunct. Din 2015, lucrează la „Evenimentul Zilei”, ediția de Republica Moldova, în calitate de coordonator al site-ului și editorialist de politică. Din 2013 este fondator și vicepreședinte al Alianței Internaționale a Jurnaliștilor Români (AIJR). Din 2017 este corespondent al „BalkanInsight”.

Luni

Încep săptămâna cu mai multe gânduri despre realitățile din R. Moldova. Mă gândesc ce-ar mai fi de privatizat în condiții dubioase. Am un déjà-vu din România anilor ’90 – 2000. Îmi vine în minte că R. Moldova este unul dintre cele mai sărace state din Europa.

Negreșit, gândul mă duce la statistica obsedantă a unui studiu comandat de BBC acum câțiva ani, care ne spunea că patru moldoveni părăsesc, pe oră, definitiv, aceste meleaguri. Păi, bun, dar a cui este vina, mă întreb retoric?

Încep săptămâna cu mai multe gânduri despre realitățile din R. Moldova...


Am o epifanie socio-politică imediată, atunci când premierul Ion Chicu ne anunță cu detașare că întreprinderea de stat „Metalferos” nu este una profitabilă și nu ar fi o idee rea să fie privatizată.

Dintr-o dată simt că am o revelație. „Curtea este luminată!”, cum ar zice și un coleg de breaslă octogenar de la București, bun prieten și mentor. Mă simt revoltat și, în același timp, neputincios în calitate de jurnalist care a scris și el în ultimii ani despre acte de corupție.

Mi-aduc imediat aminte de o melodie a trupei „Paraziții”, în care regretatul om de radio din România Andrei Gheorghe avea o atitudine resemnată în fața corupției: „Este țara în care, niciodată, nimic nu se termină”. Oare pe ce mal al Prutului sunt?

Marți

O altă zi în fața știrilor. Diminețile jurnaliștilor încep, de obicei, printr-o mică revistă a presei. Suntem atenți la ce s-a întâmplat în seara precedentă și la agenda zilei în curs. O rutină care ne intră în reflex. Un malaxor de evenimente la care trebuie să fim atenți. Fie că le analizăm, fie că le producem, fie că suntem spectatori.


Până una-alta, codul portocaliu și „urgia albă” stau să vină peste Moldova. Dar nimic. Alarmă falsă. Cel puțin în Chișinău.

Problema este că nu starea meteo, ci starea de fapt a micii republici dă mari bătăi de cap tuturor.

Exodul masiv al forței de muncă tinere și al celei calificate creează probleme angajatorilor din Republica Moldova, care nu mai găsesc oameni să muncească și vor să „importe” muncitori din alte țări.

Mă gândesc, inevitabil, la recentul „caz Ditrău” din Harghita, România, acolo unde doi brutari srilankezi au fost la un pas să fie luați în furci de localnicii furioși, victime ale propagandei populiste a regimului Orban de la Budapesta.

Paralela mă duce cu gândul la mașinăria de propagandă rusă, ale cărei porniri xenofobe și rasiste, amestecate cu instigare la ură interetnică, ar reacționa dacă vreun patron moldovean ar cuteza vreodată să aducă mâine srilankezi la, să zicem, Japca, raionul Florești.

Miercuri

Dis-de-dimineață, procurorul general Alexandru Stoianoglo ne anunță că gloatei îi va fi servit pe tavă „capul lui Moțoc”. Mai precis, fostul șef al SIS, Vasile Botnari, va ajunge pe banca acuzaților pentru ordonarea răpirii amărâților de profesori turci, care au căzut drept tribut la sultan pentru o Arenă și un Palat.

În capul meu, se rostogolesc imediat sinonimele de provenință turcească ale mitei: bacșiș, ciubuc sau peșcheș. Scriu apoi știrea și în engleză (pentru media internațională), și în română.

Se rostogolesc imediat sinonimele de provenință turcească ale mitei: bacșiș, ciubuc sau peșcheș...


Pe la prânz, mă sună un coleg de breaslă turc să mă întrebe despre cazul profesorilor turci răpiți din Moldova în septembrie 2018. Îmi spune: Mădălin, știi, am vorbim cu rudele profesorilor răpiți și apoi condamnați în Turcia. Da? Și ce zic, ce simt? Păi, să știi că sunt foarte supărați și mi-au zis că scuzele nu ajung. Vor ca cei vinovați să plătească.

O aluzie la discursul în turcă prin care procurorul general a prezentat scuze acestor familii destrămate. Mă întreb dacă acestea le vor ține de cald pentru cei nouă ani de pedeapsă. Un fel de „literă stacojie” pe care tații și soții lor vor trebui s-o poarte pe acum încolo. Dar, nu-i așa, viața-i viață, multă sănătate tuturor!

Joi

Cu gândul la „urgia albă” care ar fi trebuit să pună stăpânire pe Chișinău, pornesc spre birou. Mă hotărăsc să scriu despre situația tinerilor de peste Nistru obligați să execute serviciul militar în cadrul forțelor paramilitare din regiunea separatistă transnistreană.

Dau câteva telefoane, stabilesc interviuri. Mă duc pe teren. Întotdeauna mi-a plăcut munca de reporter, chiar dacă am fost mai mereu în partea de sus a casetei tehnice pe la gazetele unde am lucrat în București sau Chișinău. Asta nu m-a oprit niciodată să fac gazetărie la firul ierbii.


Îmi place să relaționez, să vorbesc cu oamenii, să-i ascult și apoi să aștern pe foaie problemele lor. Întotdeauna cu speranța că voi putea schimba, în măsura posibilităților, ceva în bine pentru ei și societatea în care trăiesc.

Poate e doar un gând „quijotian” care mă bântuie încă de când am intrat în meseria asta. Uneori funcționează, alteori nu, dar dacă nici noi, jurnaliștii, nu o facem, atunci cine?

Apropo de asta, m-a impresionat un caz recent. O colegă a reușit, prin stahanovismul pozitiv ce o caracterizează, să ucidă un marș funebru. Cum adică? Adică ea, Julieta, a fost mai tare decât 20 de pseudo-intervenții ale poliției în acel caz în care muzica funebră urla non-stop dinspre peretele vecin.

Puterea poveștii scrise de ea a oprit calvarul unei familii din Chișinău, obligată de un individ cu porniri de căpătuială imobiliară să asculte marșuri funebre. Totul, în scopul de a-i determina să vândă și să se mute de acolo.

Puterea poveștii scrise de ea a oprit calvarul unei familii din Chișinău...


Mă gândesc ce bună ar fi, în presa de la Chișinău, o armată de Juliete stahanoviste de modă veche. Hmm, poate să-i propun să se cloneze?

Vineri

Încă de dimineață primesc un e-mail. Deschid telefonul. Expeditor – un fost subiect al investigațiilor mele din anii precedenți, care îmi răspundea acum amabil și explicativ într-o engleză impecabilă. Mă gândesc totuși că, pe termen lung, corectitudinea față de cei despre care scrii rămâne atributul principal.


Plec la birou. E-mailuri. Telefoane, răspunsuri la solicitări. Brainstorming pentru noi subiecte, reveniri pe poveștile care se află în lucru. Într-un cuvânt - rutină haotică de zi cu zi.

E totuși vineri și puterea de concentrare scade. Se apropie un weekend bine-meritat și vin câteva evenimente sociale la care trebuie să particip. Am învățat, în ultimul an, că munca continuă nu te face nici mai performant și nici nu poate fi susținută la nesfârșit. Așa că încep să mă relaxez mental.

Mi-aduc aminte, inevitabil, de gluma profesorului meu de latină din timpul facultății, fiul unui mare academician român de la Iași. Vladimir, un tip tânăr boem și fain, care, pe lângă istorie, ne învăța și alte tehnici mai puțin ortodoxe despre fumat, despre care însă nu vom relata aici: „Băieți, țineți minte... pauzele lungi și dese – cheia marilor succese!”

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG