Linkuri accesibilitate

Înțelepciunea ca bună dispoziție


La împlinirea a o sută de ani de la nașterea scriitorului Alexandru Paleologu (1919-2005).

La 15 martie 2019, Alexandru Paleologu (1919-2005) ar fi împlinit un secol de viață, aflăm în introducerea interviului acordat de Theodor Palelologu (fiul scriitorului) lui Cristian Pătrășconiu în „România literară” din 19 aprilie. Ocazie cu care mi-am proiectat încă o dată pe ecranul mental un simpozion organizat de Theodor Paleologu la Liceul „Spiru Haret” – neapărat acolo, în citadela schimnică a generației '27 – cu Mihai Șora, Andrei Pleșu și Horia Patapievici moderatori și cu un ecran pe care să poată fi văzute chipurile unor Neagu Djuvara, Monica Lovinescu, N. Steinhardt, S. Al -George, Barbu Brezianu și C. Noica.

Nu m-am putut împiedica să nu asociez viziunii acesteia cele câteva întâlniri memorabile cu autorul începând cu 1983. Ca redactor la „Revista de istorie și teorie literară”, am petrecut două ore de vis în casa de pe strada Armenească pentru a înregistra pe un casetofon de doi bani răspunsurile lui Paleologu la ancheta cu aromă interbelică (De ce scriu? În ce cred?) provocată de Nicolae Florescu. Apoi peripatetizarea din Parisul „ambasadorului golanilor”, când m-a întrebat ce părere am despre masonerie, pentru ca, văzându-mi îndoielile, să mă avertizeze de stânjenitoarea butaforie a fenomenului. Între cele două repere, nu pot uita întâlnirile din casa cuplului Petre și Cornelia Vasilescu, unde veneau și doctorul Sebi Munteanu și Arșavir Acterian, și unde am înregistrat cu stupoare tachinările reciproce și hohotele de râs însoțite de cearcăne nostalgice din amintirile lor despre închisoare ca experiență îmbogățitoare.

Întâmplarea a făcut ca paginile dedicate lui Alexandru Paleologu în „România literară” să fie urmate de un excelent „Dosar” al revistei „Dilema Veche”, cu același nobil subiect, iar eu să le fi citit imediat după ce am luat cunoștință de suma ororilor infernal-eurofobe spumegate de liderii coaliției PSD-ALDE, așa cum au fost ele reproduse în „Newsweek” Romania. Spre norocul meu, am redescoperit cam tot atunci în bibliotecă volumul Nostalgia Europei, coordonat de Cristian Bădiliță și Tudorel Urian în 2003, la Editura Polirom, un volum omagial, la lansarea căruia vorbisem în cadrul unei ceremonii la Institutul Francez din București. Nu se poate închipui o mai nimerită, necruțătoare și în același timp binecuvântată contrabalansare a urâciunilor României de azi decât să le pui în antinomie cu tot ce era mai bun în omul interbelic bucureștean, cel ipostaziat în persoana lui Alexandru Paleologu – un conservator liberal, stoic și hedonist, bine împărțit între bizantinism și balcanism, parizian îndrăgostit de Bucureștii vechi, îmbibat de înțelepciunea lui Montaigne și a marilor moraliști, dar care avea aceeași înțelegere și față de nostalgiile slavofile ale lui Soljenițîn. Omagiindu-l pe Alexandru Paleologu, mi se pare că suntem răscumpărați și răzbunați pentru marasmul pe care îl îndurăm.

Toți paseiștii de bunăcredință, indiferent de vârstă,

profesie și convingeri politice, au investit în admirația pentru autorul Bunului simț ca paradox toate valorile îndelung regretate ale României interbelice, direct proporțional cu furibunda călcare în copite a acestora de pseudo-elitele României de azi, și anume: civilitatea, bunacuviință, bunele maniere, generozitatea, armonia contrariilor, bonomia jovială, abilitatea diplomatică, convivialitatea, pe scurt, boieria atotînțelegătoare pentru care, pe scena vieții, nu e nevoie de niciun rol de compoziție, tot ce trebuie expus cu măreție la rampă fiind deopotrivă înnăscut și apoi cizelat cu acel savoir vivre de altădată. Cine a fost captivat în egală măsură de Ion Luca și Mateiu Caragiale, de stoici, Seneca, Goethe și Cioran, de Sadoveanu și Steinhardt dovedește că dispune din plin de acea combustie necesară simbiozei antinomiilor și de o bună dispoziție vitală care, dacă ar deveni molipsitoare, ar exorciza și impulsurile clasei politice, desfășurate în tradiție leninist-stalinistă.

Totul, în volumul Nostalgia Europei, este încă proaspăt, acut politic, înnobilat de onestitate și lealitate principială și o franchețe încântătoare pentru inteligență și descurajantă pentru prostia fudulă și agresivă. Ca legătură între generațiile armoniei spirituale românești, Alexandru Paleologu mi se pare că stă perfect între Mircea Vulcănescu și Monseniorul Vladimir Ghyka, într-o parte, cu Andrei Pleșu și Horia Patapievici în cealaltă. Lucrul se vede și direct, și indirect în acest volum, fie în interviurile realizate de Cristian Bădiliță și Tudorel Urian cu Neagu Djuvara, Mihai Șora, Virgil Nemoianu, Nicolae Manolescu și Alexandru George, fie din selecția de sentențe memorabile din cărțile lui Paleologu, realizată de Oana Enăchescu, cu subiecte precum: Cultură și civilizație, Istoria, Creștinismul, Închisoarea, Literatura, Morala, Prietenia, Prostia, Umorul. Altminteri, e de ajuns să citești în oglindă notațiile lui Theodor Paleologu Despre conservatism și portretul pe care Aurelian Crăiuțu i-l face lui Alexandru Paleologu cu titlul Un liberal aristocratic, ca să ai dintr-o dată sub ochi întregul tablou ce poate inaugura o galerie esențială pentru oricine are voința de a se educa prin farmecul reflexiv al privitorului gânditor. Așa se poate evada din capcanele întinse de cecitatea voluntară a omului recent.

Umorul, etalat în toate ipostazele lui tradiționale, de la cel meridional la cel negru britanic, până la hohotul halucinant, flegmatismul domnesc sau bruschețea abrazivă, precum și ironia exfoliată seniorial ori cultivată dibaci din plăcerea de a contraria cu orice preț prejudecăți, tabuuri, impulsuri ideologice reacționare, sau corectitudinea politică actuală și excesele postmodernității, toate devin un liant indestructibil în constelația omului îmbogățit de suferință, fascinat de naturalețe și libertate, egal împărțit între raționalism și sensibilitate, între logică și metafizică, și pentru care inteligența nu exclude frivolitatea, iar erudiția știe să includă în chipul cel mai firesc anecdoticul.

Cum altfel de nu reconfortant este să vezi cum își asumă cineva ideea că noblețea provine din dezinvoltură, că nebunia necesară este o chestiune de bun simț și că proștii știu foarte bine că sunt proști, ba chiar dispun de un instinct infailibil în a detecta inteligența și a se mobiliza împotriva ei? Cine dintre cei mai mult sau mai puțin implicați în context și-ar permite, ca admirator declarat al lui Goethe, să declare răspicat că „masoneria europeană de astăzi este un vacs, dar unul care aduce foloase”. Dandy în anii cincizeci și boier în anii optzeci, francofil cu alură de lord englez, Alexandru Paleologu va rămâne un reper moral și cultural insuficient gândit, în orașul care i-a făcut statuie lui Adrian Păunescu și care se înverșunează să-l trateze pe Mircea Vulcănescu ca pe un criminal de război.

Ca să revin la cinematograful interior cu care am început, închid ochii și încerc să mi-l închipui peste altă sută de ani. Cum? Poate alături de Cioran, la mormântul lui Andrei Șaguna din cimitirul de la Rășinari. Cu Părintele Nicolae la Rohia, sau în parcul de sub turnul lui Chateaubriand de la Chatenay-Malabry. Sau, mai degrabă, pe o bancă în Grădina Icoanei, unde un strănepot al lui Theodor i-ar aduce numărul recent apărut din noua serie a revistei „Vlăstarul”.

Dan C. Mihăilescu

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG