Un coleg de breaslă se plimba pe o stradă din Chişinău împreună cu soţia şi fiica, elevă în clasa a doua. La un moment dat, l-au apucat de ochi nişte flori frumoase din faţa unei case cochete. Şi colegul s-a apropiat de rond ca să fotografieze florile acelea. Toate bune şi frumoase până în clipa aceea. Dar imediat realitatea moldovenească s-a contorsionat, arătându-şi faţeta grotescă-hidoasă. Din casa cochetă a ieşit imediat un omulean agresiv care s-a stropşit, cu faţa crispată de ură, pronunţând răspicat înjurături pe care le evităm aici: „Da şi, uăi, voi udaţ florili iestea?” Colegul de breaslă a încercat să-i explice, cu mult calm, că doar a vrut să le fotografieze, atât, dar omuleanul parcă era fript, stirga în gura mare că le sparge capul, că aduce o armă, şi profera cuvinte licenţioase. În final, colegul a plecat, iar fiica sa a fost pur şi simplu şocată de această secnă.
Haideţi să recunoaştem, stimaţi ascultători, că aici, în acest spaţiu al doinelor, pluteşte de multă vreme în aer o agresivitate mocnită. Da, dacă stau să mă gândesc mai bine, am avut de mic copil sentimentul că pericolul e undeva în preajmă, că cineva oricând te poate brusca, bălăcări, ataca, scuipa, fără un motiv plauzibil. Cred că aici oamenii mereu sunt pe fază, sunt atenţi, vigilenţi, deoarece pericolul te poate ataca din orice direcţie, atunci când nu te aştepţi. O ştim cu toţii: dincolo de bunătatea afişată în cântece şi cărţi, se ascund de multe ori frustrări şi apucături care sunt proiecate parcă din epoca Omului de Neanderthal.
Frustrările acestea se convertesc deseori în scene jenante tocmai pentru că nu există sentimentul apartenenţei la o comunitate. Moldoveanul nu vede în jurul său o comunitate unită prin nişte idei sau valori. În jurul său e un spaţiu plin de pericole, o junglă, un teritoriu al indivizilor preocupaţi numai de propria lor bunăstare şi supravieţuire. De aceea, zidul din jurul casei trebuie să fie înalt şi puternic, iar câinele şi camera de supraveghere sunt indispensabile. E greu, e foarte greu să trăieşti aici ani de zile cu sentimentul că cineva abia aşteaptă ca să te bălăcărească sau să-ţi arate pumnul…
