Eram într-un troleibuz arhiplin. Eram lîngă uşa principală, lipit de alţi cîţiva pasageri. La un moment dat, o mînă nemulţumită m-a împins din spate şi s-a auzit o voce răstită: „Uăii, ieş sau nu? Şi te-ai pus aişea?”
Era un om de circa 60 de ani a cărui faţă era crispată de dezgust. De parcă îi eram un soi de duşman. I-am explicat că la staţie o să cobor şi o să-i permit şi lui să coboare. M-a privit chiorş pe sub sprîncene.
Peste o vreme, l-am întrebat eu politicos pe un domn dacă va coborî şi acela şi-a întors spre mine o faţă acrită şi a bombănit ceva supărat. E timpul, stimaţi ascultători, să trag o concluzie, să fac o mărturisire.
Povestea asta cu moldovenii buni şi zîmbitori trebuie aruncată la tomberon. Vă spun eu imediat cum sunt moldovenii. Moldoveanul are impresia că poate fi atacat în orice clipă şi e gata mereu să riposteze. Lumea din jur e ostilă, aşa crede moldoveanul. De aceea, trebuie să fii mereu pe fază ca nu cumva să încasezi o lovitură. Moldoveanul nu se aşteaptă la nimic bun de la cei din jur. El e încrîncenat şi priveşte cu suspiciune primprejur deoarece poate avea mereu o surpriză neplăcută. Moldoveanul e într-o stare de război, realitatea e un teren de luptă. Învinge numai cel tare, agresiv, care ştie să riposteze. Moldoveanul e pregătit să bruscheze şi să bălăcărească.
Cum naiba să te simţi om normal într-o asemenea lume? Cetăţeni supăraţi, încrîncenaţi, frustraţi, care au o mie şi o sută de nemulţumiri şi care-şi proiectează frustrarea pe omul de alături. Asemenea indivizi zîmbesc şi sunt relaxaţi numai în sînul familiei, numai în compania prietenilor. În rest, sunt gata de luptă, de război.
Eu unul m-am săturat de moldovenii aceştia cu feţe acrite. M-am săturat ca de mere pădureţe. Mă gîndesc cu drag la Paris, la Amsterdam. Alte feţe, alte puseuri.
