Repatrierea din Austro-Ungaria
Conform datelor statistice provenite din arhivele fostului Imperiu Austro-Ungar, 52.800 de prizonieri români ar fi fost în anii 1916-1918 în lagărele gestionate de Viena și Budapesta. Din punct de vedere al numărului, românii erau pe locul patru, după ruși (1.269.000), italieni (369.000) și sârbi (154.700). Situațiile numerice românești realizate imediat după război ridicau numărul total al prizonierilor români ajunși în mâinile austro-ungarilor la 55.659 sau chiar la 61.309 (dintre care 2.315 ofițeri și 58.994 de soldați).
După semnarea preliminariilor de pace cu România, din Austro-Ungaria au fost eliberați, cu liste nominale sau fără, 522 de ofițeri din lagărul Sopronnyék, 19.231 grade inferioare din lagărul Ostffyasszonyfa, iar 1.771 ofițeri și 16.730 de grade inferioare din alte lagăre. În total, era vorba de 38.254 de militari români repatriați. Există și alte situații oficiale românești care coboară numărul militarilor români repatriați până la aproape 34.500.
Din sursele disponibile reiese că austro-ungarii i-au repatriat în primăvara-vara anului 1918 pe aproape toți prizonierii români aflați în viață în acel moment. Pentru că erau răzlețite sau din cauza dificultăților de transport, grupuri mai mici aveau să sosească și ulterior. Intrarea pe teritoriul românesc se făcea pe la Burdujeni, Predeal, Vârciorova și Ghimeș-Palanca.
Avem detalii despre cum a decurs repatrierea ofițerilor români care fuseseră prizonieri în Austro-Ungaria, îndeosebi a celor de la Sopronnyék. În martie și aprilie 1918, ofițerii români prizonieri au fost repatriați în mai multe serii. Banii de lagăr ai ofițerilor erau schimbați în bani obișnuiți. Bagajele treceau întâi prin revizie, se verifica să nu se scoată din Austro-Ungaria materiale interzise, spre exemplu încălțăminte, stofe, hârtie, creioane etc. De asemenea, pachetele de cărți erau sigilate. După ce treceau prin aceste proceduri, bagajele mari, puse în lăzi, erau transportate la gară în vagoneți sau în căruțe pe care românii le închiriaseră din sat. Ofițerii puși în libertate aveau câte o raniță în care se găseau alimente primite de la Geneva și diferite obiecte necesare la drum.
Primul transport de 128 de ofițeri, între care și invalizii, a plecat de la Sopronnyék în ziua de 3/16 martie 1918. Alți 150 de ofițeri prizonieri au plecat spre țară la 17/30 martie 1918, iar o a treia serie, de 75 de ofițeri, a plecat la 18/31 martie 1918. Trenurile cu aceste prime serii au urmat direcția Budapesta-Burdujeni. Alte patru serii urmau să plece la Craiova, Slatina și București. Cei din aceste serii au mers pe direcția Sopron-Budapesta-Czegled-Seghedin-Timișoara-Caransebeș-Herculane-Orșova. O ultimă serie, formată din rezerviști din Moldova și din ofițeri activi urma să plece spre Burdujeni.
Iată cum a decurs drumul de la Sopronnyék la Iași al unei serii de ofițeri români, foști membri ai grupului Cerna, în majoritate provenind din Oltenia. În momentul plecării din lagăr, cu toții se așteptau să vină satisfacția pe care bănuiau că trebuie să o simtă cineva atunci când își recapătă libertatea. Iar aceasta li se părea că întârzia să vină.
Românii nu mai erau însoțiți de gărzi înarmate, ci de doi ofițeri și de câțiva gradați maghiari. Aceștia aveau misiunea de a-i preda pe ofițerii români la granița din nordul Moldovei, iar la schimb să primească un număr egal de ofițeri austro-ungari căzuți prizonieri la români. La începutul drumului spre casă, la trecerea prin satul Sopronnyék, foștii prizonieri se bucurau să vadă animale domestice, case și oameni, îndeosebi femei. Localnicii îi priveau acum, la plecare, ieșiți în fața caselor, cu o atitudine mai degrabă binevoitoare, oricum complet diferită de cea din urmă cu un an și patru luni.
Foștii prizonieri au călătorit în vagoane de clasa a II-a, câte opt în compartiment. Drumul pe ruta Sopronnyék-Budapesta-Debrețin-Oradea-Cernăuți-Burdujeni a durat șapte zile și opt nopți. Se circula doar atunci când linia era liberă, întrucât transporturile militare pentru front aveau prioritate, se stătea mult în gări. Hrana era cea din sacul cu merinde, dar cei care aveau bani puteau mânca și în restaurantele gărilor. Mulți călători aflați pe peroanele gărilor îi tratau cu o anume politețe pe foștii prizonieri români, oferindu-le țigări sau stând de vorbă cu ei, întrucât mulți dintre cei dintâi știau germană, iar unii și românește.
Odată ajunși la Burdujeni, pe teritoriul românesc, foștii prizonieri au avut surpriza să constate că nu îi aștepta nicio persoană cu autoritate, doar un ofițer delegat. Acesta doar i-a numărat pe foștii prizonieri chiar pe peron. Ceva mai încolo, ofițerii maghiari îi preluau nominal pe conaționalii lor care fuseseră prizonieri în Moldova. Comparația era inevitabilă și nu-i mulțumea defel pe românii repatriați.
Foștii prizonieri stârneau compasiunea celor care îi priveau. Erau „slabi, supți la față și triști”. Starea de slăbiciune moștenită din lagăr, plus drumul lung spre casă, cu somn puțin, explicau cel mai probabil aspectul lor. Niște femei din Burdujeni le-au oferit celor întorși din captivitate ouă, brânză și mămăligă.
Urcați într-un alt tren, ofițerii întorși de la Sopronnyék au fost trimiși la Iași, unde au ajuns la 18 martie 1918. Odată sosiți în capitala de atunci a țării, foștii prizonieri au fost trecuți prin operațiunile de dezinfectare și deparazitare. În cele din urmă, la 19 martie 1918, ofițerii repatriați au fost convocați la Universitata din Iași, unde un oficial militar de rang înalt le-a urat bun venit.
În termen de zece zile de la repatriere, foștii ofițeri trebuiau să se prezinte la regimentele lor, aflate atunci în Moldova. Aveau timp și să-și regăsească familiile refugiate. Ofițerii activi trebuiau să-și apere gradele, să se lupte pentru avansare, conform vechimii, iar cei în rezervă să-și refacă viața civilă. Între ofițerii activi care fuseseră prizonieri aveau să aibă loc, în anii următori, dispute însoțite de denunțuri, calomnii. Unii dintre ofițerii superiori căzuți prizonieri au fost scoși la pensie chiar înainte de revenirea în țară. Operațiunea se făcuse fără audierea lor.
