Linkuri accesibilitate

„Înainte era mai bine”: Populismele și gloria trecută precum Suliman Magnifica


Muzeul Satului la ora construcției sale în anii '1930

Dacă e ceva care unește populismele de pe toată planeta este nostalgia afișată pentru un trecut reinventat, idealizat.

„Înainte era mai bine!”... Dacă e ceva care unește populismele de pe toată planeta este nostalgia aceasta afișată pentru un trecut reinventat, idealizat, care nu a corespuns niciodată imaginii romantice a naționaliștilor.

Jurnal de corespondent cu Dan Alexe (Bruxelles)
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:31 0:00
Link direct

Populismele sunt conflictuale și se bat cap în cap: cel al rușilor contra celui al ucrainenilor, de pildă, ca să nu mai vorbim de confuzia romantică și neo-naționalistă din capetele croaților-sârbilor-bosniacilor. Cu toții însă sunt de acord că „înainte era mai bine”, atunci, in illo tempore, chiar dacă tempus-ul meu îl exclude pe al tău și viceversa.

Și pentru naționaliștii români și pentru cei maghiari „înainte era mai bine”, dar pentru cei din urmă „Înainte” este perioada regatului sau imperiului, când mare parte din vecini erau supușii lor. Pentru toți, numai țara lor cea din trecut era mare și justă și avea frontiere naturale, așa cum a vrut Dumnezeu. Același Dumnezeu a dorit atunci ca fiecare să fie fericit în starea lui, groh și iobag deopotrivă.

Sau să luăm mesajul celui atât de admirat de neoconservatori pe întreaga planetă, brazilianul Jair Bolsonaro, care își afișează de câte ori poate nostalgia pentru cele două decenii de dictatură militară care au sugrumat Brazilia până în 1985.

În Turcia, Erdogan proslăvește Imperiul Otoman, în Rusia se revine la adorarea publică a lui Stalin. Până și în Anglia, printre partizanii cei mai înfocați ai Brexitului se strecoară nostalgiile imperiale și coloniale.

Așa încât, paradoxal, putem spune că epoca modernă se definește printr-o dorință obsesivă de a păstra trecutul.

Din această perspectivă, epoca modernă începe odată cu romantismul german, care a creat practic modernismul, adulând trecutul, un trecut imaginar și reconstruit. Inclusiv în derivele sale nefaste, cele ale cultului purității, al rasei și corpului perfect, care s-au prelungit până la naziști și Heidegger.

La Heidegger, asta se mai combina și cu obsesia limbii, plăcută naziștilor, potrivit căreia perfecțiunea conceptuală și puritatea și claritatea spirituală nu au putut fi exprimate, în istorie, decât de două limbi: greaca veche, cea a lui Platon și Aristotel, și germana modernă.

În România, Constantin Noica avea să încerce să-l adapteze pe Heidegger, asezonându-l à la sauce roumaine, în cărți precum Rostirea filozofică românească, exerciții de heideggerianism aplicate lexicului românesc vechi care, pentru Noica, putea reda nuanțe inefabile în alte limbi.

Tot de acolo, de la romantismul german, ne-au mai venit și muzeele - dorința de a păstra sau recrea trecutul neschimbat, chit că asta se face cu prețul aplicării unui strat de fard deformant, trecut boit și sulemenit, glorie trecută ca o Suliman Magnifica.

Muzeele sunt, de aceea, investiții sigure pentru populiști. Intr-un muzeu, trecutul poate fi remodelat neted, fără contestații și intruziuni din afară.

Într-un muzeu, trecutul poate fi reorganizat și restructurat, căci importantă este narațiunea ulterioară, cea prin care ne refacem trecutul parfumat, acel trecut reconstruit și consolidat în care credem mai mult decât în prezentul confuz și dezamăgitor.

Ideea distrugerii autenticității, acea autenticitate mereu recreată și trecutul presupus liniștitor sunt însă întotdeauna puse la grea încercare de realitate. În nu mai știu ce ziar din 1936 (sau poate era într-un jurnal al lui Eliade?) am citit cum, atunci când s-a construit Muzeul Satului, au fost aduși la București țărani și artizani și calfe și dulgheri din toate regiunile țării, dar în prima fază, când au venii experții și etnografii sa verifice stadiul lucrărilor, aceia și-au smuls părul, pentru că țăranii, cum e firea lor frustă, imitaseră tot felul de lucruri de pe la vecini, adică cutare tâmplar bucovinean făcuse o streașină maramureșeană, sau cel din Banat nu știu ce cerdac oltenesc. Se tot uitaseră și trăseseră cu ochiul unii la alții.

— „Dar voi nu faceți ornamentațiile murale așa!” s-au răstit folcloriștii la respectivii maistori.

— „Ne-a plăcut cum fac ăștia, că-i mai frumos la ei”, s-au scuzat naivii, nepricepând că deodată nu mai erau „autentici”, deși înălțaseră lucru cu drag.

Cam atât despre autenticitate. Cel mai greu de învins, însă, va fi atitudinea de încăpățânare sectară a celor mai în vârstă, lepădații progresului tehnologic, păcăliții globalizării, sau a tinerilor care au descoperit beția interpretării istoriei, deși nu au nici cunoștințele și nici uneltele hermeneutice ca să o facă, și la orice argument scutură din cap, având răspunsul definitiv: „Era mai bine înainte”. Pe ei se bazează cinismul populismelor.

Cf. și:

Grecia clasică este o creație germană

Cine-i rus? Cine-i ucrainean?

Mai aduce oare astăzi naționalismul ceva bun?

Vezi comentarii (2)

XS
SM
MD
LG