Aerul e fierbinte și tricoul cu care am venit devine repede jilav. În loc să merg pe bulevardul larg care duce spre centrul vechi al Urfei, o iau pe străduța îngustă, la capătul căreia se văd pe vârful unui deal ruinele castelului abassid construit acum 1200 de ani.
De o parte și de alta sunt dughene mici și murdare, iar pe mijloc, un mic șanț adună zoaiele urît mirositoare. Strada coboară, în loc să urce, dar ținta mea rămâne în față, așa că-mi continui drumul, printre localnicii săraci ai urbei, care se uită la mine curioși.
În stânga, prin ușa deschisă și geamurile nespălate de multă vreme, e o încăpere cu câteva mese pe care se află mașini de cusut, pe jos între ele doarme un bărbat.
Muștele se așază pe mine din toate părțile. Mi se lipesc de față și nu reușesc să le dau la o parte. În dreapta, pe niște trepte, cu fes alb și o thobe gri, cămașa lungă până la glezne pe care o poartă îndeobște arabii, un bătrân bea dintr-o cutie de carton suc de vișine.
Mai departe, un atelier de croitorie mai curat, în care o femeie vinde rochii lungi, din acelea pe care le preferă femeile tradiționale. Pe ambele părți se întind tarabe cu șlapi, eșarfe din poliester, treninguri, bidoane mari de apă umplute cu un fel de suc de portocale, covrigi și baclavale pe care se așază nederanjate muștele, baloți de pânză șifonată și prăfuită.
Copiii aleargă dintr-o parte în alta printre resturile care sunt peste tot și prin apa murdară care se scurge degajând o duhoare care-mi provoacă greață. Încerc să-mi șterg rictusul de neplăcere de pe față, dar nu reușesc.
La 41 de grade măsurate la umbră, corpul nu vrea să mă mai asculte. La capăt, mahalaua întâlnește șoseaua și puțin mai încolo, înainte de parcul care înconjură dealul castelului mă prăbușesc pe banca unei cafenele cu umbră multă.
Cer cafea turcească și apă. O puștoaică în blugi o deranjează pentru mine pe patroana locului, o femeie la vreo 50 de ani, care sub baticul de mătase poartă un fel de acoperământ ca un ciorap, care-i ține părul în așa fel încât să nu se vadă niciun fir. Genul de văl care acoperă capul și gâtul, dar lasă fața descoperită. I se văd sprâncenele bine pensate și vopsite și ochii atent conturați cu negru. În orice caz, totul e atât de ermetic înfășurat, încât fața arată mult mai fermă decât ar arăta dacă ar fi lăsată liberă. Îmi zâmbește prietenos și în câteva minute primesc pe o tavă de lemn o ceșcuță minusculă de cafea cu un caimac gros, alături de un păhărel de sirop de vișine și un castronel filigranat cu capac în care sunt bucățele de rahat cu fistic.
Am ajuns după prânz la Șanliurfa, căreia localnicii îi spun simplu Urfa, o prescurtare a sintagmei orașul profeților, fiindcă aici ar fi fost orașul lui Avraam (Abraham). Prefixul Șanli i-a fost atașat în 1984 și înseamnă glorios, o modificare în onoarea Războiului de independență..
Orașul se află la 50 de kilometric de granița cu Siria, are peste 2 milioane de locuitori, din care statisticile arată că aproape 60% sunt tineri. Mai mult de 400.000 sunt refugiați sirieni, care se amestecă destul de ușor cu populația kurdă și arabă a orașului.
Ca majoritatea orașelor din Anatolia, Urfa are două părți total diferite: orașul modern, cu centrul administrativ și cartierele dormitor întinse pe dealurile din jur și vechea Urfă, cu moscheile ei vechi de până la 800 de ani, cu porticurile arabe, cu Marele Bazar, cu vechea Catedrala armenească a sfinților Petru și Pavel, dar mai ales cu vestitul Bazin al lui Avraam, Balıklıgöl.
Despre acest Bazin al lui Avrraam, legendele islmice și evreiești spun că este locul unde Nimrod l-a aruncat pe profet în foc. Totul în urma unei confruntări în care Nimrod e supărat că Avraam îi contestă idolii și construcția Turnului Babel, așa că se hotărăște să-l ardă de viu, numai că focul se transformă în apă și lemnele în pești, printr-un miracol dumnezeiesc.
O altă legendă consideră că acești crapi, care se văd prin apa limpede a bazinului sunt sacri și oamenii n-au voie să-i mănânce. Dacă totuși o fac, vor orbi. Partea bună a poveștii e că atunci când vezi un pește alb e semn de mare noroc, după cum îmi spune convinsă Tuba, o tânără kurdă, absolventă de limbi străine.
„Acum e liniște și pace, dar în urmă cu câțiva ani poliția a omorât mai mulți kurzi care manifestau pașnic, chiar în prima zi de Nowruz”, îmi povestește ea.
Nowruz e sărbătoarea care marchează venirea primăverii și anul nou în cultura kurdă și care cade pe 21 martie, ziua eliberării kurzilor, potrivit legendei în care Zuhak, un rege asirian din umerii căruia creșteau șerpi, a făcut ca primăvara să nu mai vină în Kurdistan. Zuhak a domnit o mie de ani și în fiecare zi erau sacrificați doi tineri cărora li se extrăgea creierul, necesar pentru nemurirea tiranului. Într-o zi însă, călăul a sacrificat doar unul și i-a amestecat creierul cu cel al unei oi, salvândul-l pe celălalt. L-a păcălit în acest fel pe Zuhak, iar oamenii au prins curaj și au început să se revolte sub conducerea lui Kaveh, un fierar care pierduse șase fii. Se spune că tinerii salvați sunt strămoșii kurzilor și sub conducerea fierarului au mers la castelul lui Zahak, unde Kaveh l-a ucis pe tiran cu ciocanul. Apoi fierarul a dat foc dealurilor pentru a sărbători victoria, iar primăvara s-a întors a doua zi în Kurdistan.
De Nowruz, kurzii sărăbătoresc și speră în răsturnarea noilor tirani, care îi oprimă și nu le dau voie să aibă propria lor țară, îmi șoptește ghida mea prin Urfa.
