Linkuri accesibilitate

1989 și drama descoperirii de sine...


Motto: „Supposing that Truth is a woman—what then?” (Friedrich Nietzsche, Beyond Good and Evil)

Cu adevărat palpitantă la 1989 a fost drama autodescoperirii. Pentru fostele state comuniste, în care totul păruse acaparat de către politic, annus mirabilis a însemnat și depolitizarea propriilor populații. Vorbim de „cetăți” învăluite în tăcere, pentru că nicio societate nu se poate cunoaște pe sine dacă nu știe câți oameni se sinucid, care este rata mortalității infantile sau cum reușesc oamenii să trăiască din venituri aflate sub nivelul de subzistență.

În 1989, cetățenii fostului Bloc sovietic au fost cu adevărat hipnotizați de televiziunea liberă și de transmiterea primelor procese electorale. Au învățat noul vocabular al democrației, atât personal, cât și politic. Contemporanii lor din Occident erau, de fapt, generația care în deceniile premergătoare crease un nou tip de politică, revoluția culturală din anii ’60 și ’70, mișcările feministe sau ale drepturilor civile, o nouă conștiință a etnicității și naționalității, ecologia, politicile sexuale, pe scurt, generația care încercase să schimbe relația dintre democrația directă și cea reprezentativă. Acea generație vestică reprezenta, altfel spus, paradigma cetățeanului activ.

Populațiile din Europa de Est posedau și ele o la fel de mare sofisticare, anduranță și generozitate, derivate însă din propriile lor culturi naționale și din stoicismul cu care înduraseră inepția totalitară. Generația „democratică” fusese înfrântă la sfârșitul anilor ’60 în Europa de Est, iar dialogul dintre progresiștii Occidentali și cei de dincolo de Cortina de Fier fusese blocat.

Așa se face că esticii au ajuns într-un fel de comă existențială. Calitățile solide, trainice, care ar fi trebuit să descrie culturile naționale ale Europei de Est s-au transformat într-un fel de inerție endemică. Lipsa de putere a funcționarilor publici, fie ei birocrați de stat sau comercianți, a generat o cultură în care oamenii erau abuzați, zi după zi, de către tot felul de amploaiați, șoferi, vânzători, și abia dacă mai exista o urmă de disciplină democratică a ceea ce se cheamă serviciu public. Idealul colectiv rămăsese doar atât: un ideal. Sau un ideal care eșuase.

Lipsa de alimente, împreună cu complicațiile bizantine ale traiului zilnic, a dus la un ingenios și adesea obsesiv consumerism. Și nu a fost întotdeauna sindromul autoafirmării prin consum al Occidentului, ci răspunsul de tip justițiar în raport cu o cultură politică ce făcuse banalul acces la alimente, haine, vopsea, hârtie igienică, șurubelnițe și orice altceva, extrem de dificil. Egalitatea devenise și ea un concept viciat. Egalitatea pentru femei însemna hiper-exploatare, adică muncă multă și plată puțină. Oamenilor li s-a spus că egalitatea este ceea ce au. În aceste condiții, ce mai trebuiau să simtă, de pildă, intelectualii într-o societate în care „puterea muncitorilor” devenise adesea un alibi pentru filistinism, pauperizare și paranoia? Nu e de mirare, așadar, că un anumit dispreț pentru ceea ce ei simțeau a fi „oamenii simpli” a supraviețuit și după 1989...

Autodescoperirea colectivă a Europei de Est a fost, de asemenea, și o cutie a Pandorei în multe alte feluri. Rasismul, de pildă, nu doar că a supraviețuit socialismului, dar a fost activat de către acesta. Sexismul, nu doar că a supraviețuit socialismului de stat, dar l-a și structurat. Toate au fost experimente ale modernității mai mult sau mai puțin patriarhale și sexiste (sens larg). Rigiditatea neabătută a megaplanului politico-social și relegarea societății civile (acel spațiu al haosului benign în care oamenii chiar își trăiau viețile sociale) au însemnat că cetățenii trăiau vieți uluitor de private, că nu aveau absolut niciun spațiu pentru a dezvolta atașamente și culturi alternative legitime. Totodată, nu exista niciun spațiu pentru inițiative personale sau locale care să adreseze nevoile societății acolo unde partidul sau planul (a se citi ideologia) eșuaseră.

Criza politică a Europei de Est a fost o criză a reproducerii, adică a mijloacelor prin care societatea se reactualizează pe sine biologic și social. Femeile au fost atrase în lumea productivității prioritare, însă Partidul nu le-a întors favoarea atunci când a venit vorba de reproducere efectivă. Această desconsiderare funciară a femeilor a devenit ostensibilă în îngrijirea și protecția copilului, în educație, locuire, în îngrijirea medicală și distribuția hranei.

Pe scurt, mințile sovietizate și-au putut îndrepta atenția către translatarea unor lacuri sau către zborurile spațiale, însă nu și înspre mijloacele de contracepție, distribuția alimentară și alte nevoi de bază. A fost acest tip de criză în sfera reproducerii cel care i-a permis Partidului să arunce femeile în brațele destinului lor pre-bolșevic: gospodăria. Cineva, cumva, trebuia să aibă de-a face cu toate dificultățile cotidiene. Ca atare, femeile au fost cele trimise să facă ceea ce societatea nu putea sau nu dorea.

În același timp, mentalitatea sovietică a celebrat masculinitatea musculară a Muncitorului, a promovat cultul sacrificiului, mai degrabă decât pe cel al autoafirmării, și o cultură a dominației și controlului, mai degrabă decât una a auto-determinării, fie ea personală sau publică. Sexismul structural a fost exprimat prin suprimarea politicii subiectivității, prin atribuirea vieții private unei familii care a multiplicat drepturile bărbaților și responsabilitățile femeilor, în care masculinitatea trebuia să fie o putere deopotrivă apreciată și protejată de către femei. Din toate aceste motive laolaltă, absența pieței libere, a societății civile și, cel mai important, a politicii populare, a înghețat societatea comunistă est-europeană și a lăsat-o complet rece (sic) vizavi de provocările și problemele majorității ei (femeile). Pentru toate aceste ființe, socialismul de stat a oferit constant mai multă alienare și, alas, penibile justificări...

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG