Linkuri accesibilitate

Și Estul, și UE sunt părți ale Europei


Polonia a pus întrebarea cea mai detestată la Bruxelles: e sau nu e un stat membru UE un stat suveran? Pe 7 octombrie, la capătul unui război politico-juridic înverșunat, Curtea Constituțională a Poloniei a decis că Legea europeană nu are prioritate asupra Legii naționale poloneze. Decizia a șocat aparatul de vîrf al UE care a detectat, probabil, miros de Brexit - acel amestec exploziv de principii și definiții fundamentale de care UE a învățat să se teamă în cursul anilor de divorț cu Marea Britanie. Reacția UE a fost rapidă și, după standardele locale, agresivă: legea europeană trebuie să aibă întîietate și UE va folosi toate mijloacele pentru a garanta supremația legii europene.

Conflictul Polonia-UE amenință să repete Brexitul, deși e greu de crezut că, în cele din urmă, un mare stat continental ca Polonia, legat în profunzime de piețele și tradițiile europene, s-ar putea desprinde din sistemul UE. Dar conflictul există și e la fel de greu de crezut că lucrurile vor rămîne neschimbate.

La bază stă o contradicție pe care Estul a acuzat-o fățiș sau indirect în mod repetat: diferența de valori, importul și impunerea lor prin mijloace legale. Astfel, pentru o arie largă a Europei de Est, inclusiv Polonia, legea europeană nu e altceva decît vehiculul care fixează, în alte state, valorile liberale și posliberale ale lumii conducătoare occidentale. Ajungem, astfel, rapid la temele care găsesc, de regulă, Vestul și Estul pe poziții incompatibile: politica sexuală, familia, migrația, programele energetice, schimbarea climatică și dreptul de a construi aparatul de justiție.

În cazul Poloniei, nici una din aceste teme nu e văzută și rezolvată după gustul și normele UE. Refuzul polonez a blocat mai toate formele și deciziile care dau, în partea occidentală a UE, definiția identității sexuale și a familiei, dreptul la migrație și politica energetică. Polonia nu cultivă oficial grupurile sexuale minoritare, nu e deschisă la migrație, a pus în mișcare programe masive de susținere a familiei („tradiționale” - cum i se spune, restrictiv, în Occident) și insistă, ca mare putere carboniferă, să își folosească resursele în dauna așa numitei energii verzi.

Dar incidentul care a provocat explozia a venit din justiție. Guvernul dreptei poloneze a inițiat o reformă amplă a aparatului judecătoresc, susținînd că urmărește să elimine astfel reziduurile comuniste și să facă judecătorii responsabili pentru deciziile luate în instanță. Pe 15 iulie, o decizie a Curții Europene de Justiție a declarat toate aceste măsuri ilegale, Decizia Curții Europene a stabilit, de fapt, Polonia trebuie să se supună legii și deciziilor judecătorești europene. Pe 7 octombrie, Curtea Constituțională a Poloniei a răspuns printr-o decizie care stabilește că legea și judecătorii polonezi au prioritate și sunt suverani în Polonia. În acest punct, natura conflictului poate fi descrisă de o întrebare elementară: cine conduce, de fapt, Polonia? Națiunea poloneză suverană prin instituțiile ei sau Uniunea Europeană, prin Tratatele la care Polonia a aderat de bună voie?

Formal, răspunsul e clar: Polonia trebuie să respecte prevederile Tratatelor Europene la care a aderat. Practic, lucrurile sunt infinit mai complicate.

E de observat, mai întîi, că decizia Curții Europene care a provocat mînia Poloniei nu are bază în Tratatele Europene care nu prevăd dreptul vreunei instituții europene de a interveni în procesul de selectare și numire a judecătorilor din statele membre. O interpretare juridică folosită în cursul disputei spune că Polonia a cedat suveranitate către UE pe baza propriei Constituții, iar această situație nu poate duce la subminarea Constituției.

În sfîrșit, conflictul cu supremația legii europene nu e un monopol polonez. Decizii recente ale Curții Constituționale germane au negat primatul legii europene și au stabilit, mai întîi, că deciziile UE de garantare a sistemului financiar european nu pot fi aplicate în Germania. Apoi, că deciziile UE de emitere de titluri pentru garantarea fondurilor de susținere anti-COVID încalcă legea germană. Chiar parțial declarat, conflictul între legea europeană și legea națională există și testează limita suveranității de stat în statele membre ale UE.

Tot în latură practică, argumentul care spune că Polonia nu poate fi și beneficiara masivă a ajutorului UE și rebel anti-UE a făcut carieră. Într-adevăr, o judecată de bun simț spune că nu poți da peste mîna care te ajută. Dar, și aici, realitatea e extrem de complexă și prea puțin cunoscută în detaliile ei de adîncime. Astfel, pentru multe state europene și pentru destui analiști ai interacțiunii Vest-Est, imaginea relaţiilor concrete în UE presupune un calcul mai amplu.

Polonia primește 13 miliarde de euro net anual prin rețeaua de fonduri UE. Asistență financiară la fel de impresionantă curge dinspre UE către toate statele est-europene și nimeni nu poate ignora sau nega această contribuție masivă. Dar concluzia după care UE practică un enorm program de caritate e blocată de cifrele combinate ale relațiilor economice.

Polonia și celelalte state est-europene membre UE sunt enorme piețe de desfacere care cumpără o parte esențială a producției statelor membre vest-europene. În 2020, de pildă, Germania a totalizat exporturi de 179 de miliarde euro în Europa de Est. Față de 103 în Statele Unite și 96 în China. În paralel, de-a lungul ultimilor aproape 20 de ani, forța de muncă estică (cel puțin 10 milioane de oameni, din care o treime cu educație superioară) a adăugat, masiv, valoare economiilor occidentale și a provocat pierderi enorme, în cheltuieli nerecuperate și penurie industrială în Est. Un raport recent al OECD pune cifra pierderilor est-europene la 400 de miliarde de euro. Încă mai apăsător, marile răsturnări în demografia estului, spun că „Estul va îmbătrîni înainte de a se îmbogăți” (în cuvintele unei economiste a Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare).

Revenind la balanța economic-financiară nu trebuie uitat că statele estice constată că practicile aplicate asupra economiilor lor prin intermediul normelor și legilor europene comprimă potențialul local și reduc șansele de dezvoltare internă. Astfel, exporturile către vest sunt filtrate prea sever de prevederi de certificare, mecanismul licitațiilor publice sfîrșește prin a-i scoate din joc pe „ai tăi”, iar restrîngerea draconică a ajutorului de stat împiedică investițiile interne.

La capătul acestui calcul lărgit, intervenția UE în statele Estului rămîne salutară, dar nu poate fi considerată un act gratuit sau o formă de generozitate care merită recunoștință necondiționată. Ideea beneficiarului răsăritean ingrat e, mai degrabă, un clișeu de presă.

De altfel, problemele Est-Vest din interiorul UE nu par să se apropie de rezolvare. O știre insuficient notată spune că pe 6 octombrie, liderii statelor UE reuniți în Slovenia au blocat șansa de aderare înainte de 2030 pentru șase state sud-est europene: Serbia, Muntenegru, Bosnia Herțegovina, Macedonia, Albania și Kosovo. Toate aceste state sperau să obțină o promisiune fermă de aderare înainte de 2030. Acum perspectiva de aderare e suspendată într-un viitor nedefinit. E posibil ca nucleul occidental să se fi temut de repetarea momentului 2004-2007 care a adus în UE milioane de polonezi, români și alți muncitori estici. Reacția alegătorilor occidentali, mulți din ei pasibili de dislocare prin influxul de mînă de lucru ieftină, e imprevizibilă și temută. Brexit-ul a fost un avertisment bine înțeles.

Dar toate astea nu mai pot fi parte a versiunii oficiale în care UE sectorul Vest e binefăcătorul constant al Estului într-o Europă egală. Nici măcar formula care echivalează UE cu Europa nu mai are automatismul obișnuit. În fond, 340 de milioane de europeni vestici au o relație profitabilă cu 103 milioane de europeni estici. Asta într-o Europă care are de fapt 160 de milioane de europeni în afara granițelor UE - majoritatea est-europeni.

Ciocnirea formalizată de recenta decizie a Curții Constituționale a Poloniei e, de fapt, o chestiune la fel de europeană pe cît e de națională. Ea pune UE în fața unui viitor în care supremația legală de la centru nu va mai fi un dat fără replică și amintește, încă o dată, că relaţia Est-Vest nu poate lua forme ierarhice. În fond, și Estul și UE sunt părți ale Europei.

Previous Next

XS
SM
MD
LG