Linkuri accesibilitate

„Și fratele mamei cu soția se tratează în spitalul de Covid. Iar Covid”


Cristina Culic

Jurnal săptămânal cu Cristina Culic.

Născută la 15 septembrie 1983, în Vărvăreuca, Florești. În anul 2007 a absolvit Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, master în Filologie. Și-a continuat studiile într-un program post-master la Universitatea din Geneva, Elveția, beneficiind de o bursă oferită de Agenția Universitară Francofonă. A început activitatea profesională în cadrul Universității de Stat din Moldova, în calitate de lector-asistent la Catedra de Limbă Franceză. Coordonatoare de proiecte în cadrul Alianței Franceze din Moldova în perioada octombrie 2008 - septembrie 2018. Din septembrie 2019 – iunie 2020, profesoară de limba franceză la Liceul Privat „Columna’’ din Chișinău. Traducătoare, profesoară de limbile franceză și engleză la distanță, freelancer, mama unei fetițe.

Luni

Am dormit foarte puțin, trebuie să recunosc. M-am trezit zâmbind și derulând în mintea mea firul evenimentelor de duminică, 15 noiembrie, zi importantă pentru țara noastră.

Ieri Republica Moldova și-a ales președintele pentru următorii patru ani. Doamna Maia Sandu a devenit simbolul unei țări în care democrația abia se înfiripă, oamenii încă mai speră și așteaptă o schimbare. Evident am urmărit cifrele până târziu. Am vorbit pe messenger cu mama mea, care muncește în Italia din anul 2004. Ea a votat la Parma, însoțită de alți prieteni și soțul ei italian. Telefonul inundat de poze, imagini emoționante, rude, colegi, prieteni, lume multă, bună, caldă, priviri și expresii pline de mândrie și iubire de neam...

Viberul și Facebookul împânzit de imagini cu moldoveni, făcând cozi la secțiile de votare din străinătate...

Derulez din nou în minte filmul zilei de duminică și febra evenimentelor nocturne, scorurile candidaților. Involuntar îmi dau iar lacrimile la audierea melodiei legendarilor Ion și Doina Aldea-Teodorovici... O moldoveancă învelită într-un drapel imens, acoperindu-i umerii și spatele, înaintează glorios prin mulțimea interminabilă de moldoveni dintr-un oraș german...

Apoi Geneva. Poze și imagini din acest minunat oraș al studenției mele și impresii despre cum s-a votat acolo. Cele două prietene stabilite în Elveția după absolvirea universității povestesc cum s-au mobilizat oamenii și cât de bine au organizat procesul electoral autoritățile de acolo.

Scoția, Glasgow. Altă colegă la care țin mult, Victoria, cu soțul. Apoi Paris. Iar lume frumoasă, bună și multă. Oameni buni, frumoși, luminoși la chip și încrezători.

Trezirea. Cafeaua mea, ceaiul Iustinei, micul dejun în grabă.

La 8.15 începem lecțiile la distanță, clasa a treia. Liceul nostru ieri a fost secție de votare. De data asta ni s-a propus Google Meet, o formulă nouă pentru fiica mea, familiarizată doar cu Zoom și Telegram în lunile precedente. Are nevoie de ajutorul meu, firește.

Pe mine pandemia m-a făcut mai atentă, mai calmă, mai împăcată cu mine și cu lumea, cu bucuriile mici ale cotidianului...

De când cu pandemia am luat decizia ocrotitoare de asta mai mult pe acasă. Activitatea de freelancer pare o soluție optimă pentru o mamă ce își crește și educă singură copilul. De la liceu am demisionat în iunie, după încheierea anului de studii. Demult îmi doream o pauză de la un job constant. E cumva vital și necesar în noua conjunctură, mi-am zis. Acest virus e o mare năpastă ce s-a abătut peste umanitate. Pe mine cel puțin m-a făcut mai atentă, mai calmă, mai împăcată cu mine și cu lumea, cu bucuriile mici ale cotidianului.

Lecția de limbă română. Învățătoarea de la ecran dictează, Iustina își face notițe. Treizeci și trei de prichindei vorbesc simultan și au mânuțele sus. La un moment dat, zumzetul lor devine indescifrabil, de nedeslușit. O privesc pe furiș cu multă înduioșare pe învățătoarea lor cu nervi de oțel și cu rezerve inepuizabile de răbdare. Iustina mai are niște întrebări. Dar mâine e zi cu prezență fizică la școala ei și acest gând mă consolează. Apoi matematica, brainstorming, același zumzet, vocile de clopoțel intră într-o competiție acerbă, mânuțele luptă ridicate, dorind să fie cât mai vizibile la ecran.

După prânz, o mică pauză. Urmăresc știrile. Victoria Maiei Sandu a fost confirmată.

La ora 15.00 mă așteaptă pe Zoom Sofia și Adelina, două adolescente curioase, dornice de a studia franceza pentru a susține examenul DELF. Mă pregătesc puțin, captez pe ecran imagini, fișe de lucru și exerciții pentru ele. Răspund la câteva mesaje.

Lecția a decurs cu succes. Fetele sunt adorabile, cooperante, vrăjite de limba lui Molière, fac progrese. Sunt mulțumită.

Iustina mă roagă să mergem afară. Mă întreabă în timp ce ne încălțăm de ce „nenii de votare’’ sunt atât de agresivi unii cu alții. Încerc să îi explic. Mă contrazice. Propune o versiune a ei. Zâmbesc.

Afară e o toamnă senină și caldă. Multe culori. Dar azi covorul galben de frunze e predominant. Mai vizibil decât cel roșietic. Simbolic cumva.

Marți

Mâncăm niște tartine la micul dejun, câteva migdale, prepar repede un ceai de zmeură. Dimineața e frig.

Duc copilul la școală. Pe drum îmi repetă niște definiții. Zumzăie, sare, se oprește în fața unui porumbel mort din cărare, cu penele răscolite de o pisică. Simboluri și iar simboluri, îmi zic. Dar copilul e trist.

Mă privește pătrunsă de milă. „Mititelul, sărăcuțul! Cine a făcut asta cu el? E trist, mami, așa-i?...” „Da, draga mea! Bietul de el. Să mergem, să mergem repejor. Doar nu ai vrea să întârzii la ore?”

Trec pe la piață, cumpăr niște pere, prune, legume pentru salată. Observ fețele oamenilor. Schimbare? Poate. Dar va mai dura până să o remarcăm pe chipurile trecătorilor. Oamenii sunt la fel ca ieri, absorbiți de griji și încruntați.

Revin. Pregătesc prânzul. Urmăresc conferințele de presă și unele știri. Îmi scrie Victoria din Scoția. Pălăvrăgim un pic despre noul său proiect culinar The Wild Stump. Mai distribui gustoșeniile ei la mine pe pagină. E incredibilă. În cei 14 ani de la absolvirea facultății nu s-a schimbat deloc. Privirea, manierele, felul de a se exprima, de a scrie.

Cristina Culic
Cristina Culic

După amiază gândul mă poartă spre Floreștiul meu drag. Sunt curioasă să deschid și să caut cum s-a votat acolo și în satul meu, localitate chiar învecinată cu orașul. Diferența dintre voturile acordate Maiei Sandu e nesemnificativă față de cele acordate lui Igor Dodon. Câteva zeci de voturi. Totuși e bine...

Urmează o oră de engleză online cu o doamnă psiholog, care dorește să plece în Marea Britanie la fiica ei care a devenit de curând mămică. Ne acordăm servicii reciproce și foarte utile în astfel de vremuri. Doamna încă nu știe când exact va pleca, muncește asiduu, pronunță corect, deși e începătoare. O felicit.

Fixăm o întrevedere pe Skype, o mică consultație pentru sâmbăta dimineața. Vom vorbi despre consecințele stresului post-traumatic și despre burnout. Doamna psiholog îmi mai propune și niște linkuri utile. Îi mulțumesc.

Pe noptieră mă așteaptă noua carte a Antoninei Sârbu „Fiica zețarului”. Autoarea m-a cucerit cu romanul său „Vulpea argintie” și iată că am achiziționat și o a doua carte săptămâna trecută. Mă captivează și aceasta din primele pagini. E o proza cu impact psihosocial, unde „viața fără machiaj a personajelor”, condiția intelectualului și a artistului în medii neprietenoase mă adâncește în reflecții existențiale.

Vine fata de la școală. Azi a avut și program prelungit după ore. A făcut temele acolo. Cinăm. Vorbim despre momentele bune și mai puțin bune ale zilei. Îmi spune ce fetițe în clasă prietenesc cu băieții și ai cui părinți au votat pentru Maia Sandu. Zâmbesc iar. Sunt curioasă. Vreau detalii!

Mama mea e o fostă profesoară de limba franceză care acum 16 ani a plecat în Italia ca alte sute și mii de mame cu studenți...

Seara o sun pe mama. Vorbim, ne povestim impresiile proaspete, încă nediscutate. Trebuie și asta. Mama mea e o fostă profesoară de limba franceză care acum 16 ani a plecat în Italia ca alte sute și mii de mame cu studenți la facultate, surori, fiice din Moldova. Avem ce ne povesti una alteia.

Miercuri

Ziua a început cumva ciudat. Se pare că am dormit un pic mai mult, recuperând orele nedormite din nopțile precedente. Dar ce bine că m-am trezit la timp!

Iustina are încă mult chef de somn, se opune, mă roagă să o mai las să doarmă. Bine. Fie. Cinci minute, îi șoptesc.

Își ia apoi micul dejun, nu se grăbește deloc, deși e cazul să o facă. La nouă ani, viața e fantastică, generoasă, mai așteaptă, mai îngăduie pe alocuri...Hai, puica mamei, grăbește-te, totuși!...

Ne îndreptăm spre școală. Ora e la limită. E un mare avantaj școala la doi pași de casă, mă gândesc. În vreme de pandemie e de neconceput să traversezi întreg orașul într-un trafic infernal cu un copil care niciodată nu se grăbește. Festina lente deci.

Nu mă agit așa ca anul trecut, când trebuia și eu să fiu în fața unei clase de elevi la 8.30. Totul e bine.

De data asta se oprește și ridică câteva frunze de diferite mărimi, culori și forme. Le pune în ghiozdan. Zâmbește mulțumită. Zâmbesc și eu și savurez aromele toamnei târzii, dar încă destul de blânde.

Revin la rutina mea, pregătesc niște materiale pentru ore, caut niște teste de evaluare a nivelului inițial de franceză pentru o altă fetiță care dorește să se alăture colegelor sale Sofia și Adelina.

Mă surprind la gândul că nu am vorbit de vreo trei zile cu fratele meu și familia sa. Ei stau izolați după ce testul cumnatei la Covid-19 de acum o săptămână a ieșit pozitiv. De când mi-au zis că se simt mai bine, m-am liniștit. Formez numărul. Nu îmi răspunde. Îmi fac griji. Sun din nou. Într-un final reușesc să vorbesc cu soția lui. Totul este bine. A trecut năpasta. Mulțumesc, Doamne!

Intru în oră. Copilele s-au conectat. De data asta sunt trei fete. Ochi și urechi. Citim. Răspundem la întrebări. Audiem, repetăm. Verificăm răspunsurile. Lucrul cu copiii motivați e un deliciu. Acesta e avantajul orelor particulare. La liceu, în clasele numeroase e cu totul altfel.

Seara, ca de obicei, cinăm, apoi verificăm temele. Discutăm aprins despre figurile de stil. Definiția personificării scrisă în caiețelul de reguli nu e clară. Caligrafia! Se supără, nu acceptă să fie corectată. Exemple nu vrea să caute. Azi fiica mea e îndărătnică și pusă pe gâlceavă. Începe să plângă din senin. Se calmează, apoi decupează niște personaje dintr-o revistă colorată. Încleie acele decupări pe niște scobitori apoi defilează cu ele prin casă și vrea să ne jucăm împreună. Scufița Roșie, Peter Pan, Lupul, Vânătorul, o bunicuță stilată. Așa e când lipsesc frații și surorile mai mici. Uneori ne jucăm înainte de a merge la somn, apoi citim, fiecare cartea sa.

Joi

Hai să urmărim ședința domnilor deputați care nu s-au întrunit demultișor...

Azi e joi și e forfotă peste tot. Chiar și în Parlamentul Republicii Moldova. Îmi vine o notificare pe ecranul telefonului. Hai să urmărim ședința domnilor deputați care nu s-au întrunit demultișor. Să vedem ce vor face în noua conjunctură, ce proiecte de legi mai au. Ochi și urechi. Președinta Parlamentului face o glumiță acidă și neinspirată pe seama unui tânăr deputat și a mijlocului de transport cu care se deplasează acesta la serviciu. Apoi spiritele se încing, se închid microfoanele unor deputați. Vesel și nu prea. Renunț să îi mai privesc.

Îmi verific poșta. O fostă studentă mă sună și îmi propune niște traduceri ce trebuie transmise biroului sâmbăta dimineață. Cam multe pagini, dar accept cu drag. Mă apuc imediat de lucru. Îmi zic că voi reuși.

Iar sună telefonul. E bunica mea de la Florești. Mă telefonează des în ultimul timp. Profit și eu să o întreb ce noutăți mai au. Buneii sunt ucraineni, vorbim în limba rusă. Româna lor îmi dă fiori uneori. Mă întreabă despre starea fratelui, a nepoțelelor. O liniștesc că nu mai au febră și se simt mai bine. Mă atenționează să nu uit de mască și să evit aglomerațiile.

Orele au zburat pe neobservate, dar am tradus vreo 5 pagini doar. E timpul să merg după Iustina. La 17.00 e deja întuneric și o însoțesc la cursul ei de dans din apropiere. Pare mulțumită astăzi, plină de energie, deși săptămâna e pe sfârșite.

Profit de această oră cât ea lipsește și fac și eu un pic de sport. Deși sălile de fitness s-au redeschis, eu nu am mers la antrenamente din martie. O pauză mare până în septembrie. Am reluat antrenamentele, apoi la scurt timp am decis că totuși e un risc, așa că e mai sigur acasă, pe covoraș, în fața ecranului.

Aerul rece și proaspăt al serii, mișcarea, fuga la supermarchet și apoi după mica mea dansatoare hip hop mă revigorează puțin.

Vineri

Dimineața începe în mod obișnuit. Surprinzător, dar în ultima zi a săptămânii, Iustina se scoală singură pe la 06.30. Ce-o fi dat peste ea?

- Mami, ce avem azi la micul dejun ?

- Terciul tău preferat, scumpa mea! Ceai cu o tartinuță. Nu uităm nici fructele.

Are de repetat niște definiții, un test la Științe și mă roagă să o întreb. Mă surprind că nu sunt acolo prezentă la ce mă întreabă, gândurile îmi sunt la paginile ce mi-au rămas, terminologii, mă adun încetișor și încerc să dau dovadă de răbdare și să o ascult cu atenție.

Ies să alerg puțin. Afară e deja mult mai rece, cerul de plumb, ca în poeziile lui Bacovia. Nu m-am echipat chiar bine, am uitat mănușile. Fac câteva cercuri în jurul stadionului renovat, revin încet, la pas ...

Merg din nou spre piață, apoi la bancă. Bulevardul Alba Iulia are trotuare și bănci noi, dar cam pustii. Frunze mai mari, frunze mai mici peste tot. Un ocean de frunze multicolore și umede.

Revin apoi la acasă, mă conectez pe Zoom, încep orele. Vineri toată lumea e obosită. Traducerile așteaptă.

Alternez munca cu gătitul prânzului. Răspund la mesaje. Îmi scrie o altă doamnă, tocmai de la Parma. Dorește cursuri de franceză la distanță pentru fiica ei de 15 ani. Are nevoie de o pregătire pentru un examen. Accept și îi scriu că voi reveni cu detalii.

Pe la 16.00 mă sună mama. Vorbim nu prea mult. Îmi comunică o veste tristă. Și fratele ei mai mare cu soția se tratează în spitalul de la Florești de Covid. Iar Covid. Iar și iar. Când vom scăpa de el? Nimeni nu știe... Întreb de bunica Alexandra, mama ei, pentru că nici eu nu pot da de mâca la telefonul ei fix. Aflu că nu a contactat cu rudele. E bine. Mâca noastră e o lume aparte, un labirint al copilăriei noastre diferite de cea a copiilor de acum, trecută fiind prin toate vitregiile istoriei secolului trecut. S-o întărească Domnul și să o ocrotească de cele rele la onorabila ei vârstă de 88 ani. Asta îmi doresc.

La cină fata mea îmi povestește despre pasiunile și animalele de companie ale colegilor săi. Scâncește. Vrea și ea o pisică. Profită de ocazie și-mi reamintește. Încerc să schimb subiectul. De data asta îmi reușește. Mai râdem, mai glumim. Ce ne mai rămâne? Intru și eu acolo, în lumea ei. E minunat. Săptămâna s-a sfârșit.

Tot ce îmi doresc e sănătate. Mie, celor apropiați și tuturor oamenilor buni. Chiar și celor mai puțin buni. Aceasta e prioritatea numărul unu în aceste vremuri de grea încercare pentru umanitate.

Mulțumiri Doamnei Valentina Ursu și Europei Libere pentru această invitație la introspecție, analiză și relatare a unei săptămâni din viața mea și a celor dragi mie. Sănătate și ocrotire!

Vezi comentarii (1)

XS
SM
MD
LG